Reputaţia suverană a trilogiei stelare nu-l sperie pe Ewan McGregor. Oricît de mult şi-ar fi dorit să joace în noua serie a filmului (încheiată acum prin Revenge of the Sith) care i-a alimentat visele din copilărie, actorul scoţian nu face sluj în faţa mitului, oricît de incasabil ar fi el:
"Actorii sînt a cincea roată de la căruţă în tot acest colos mega-bugetar. Nimănui nu-i pasă că ei ar trebui să-şi pregătească rolul, nu doar să-l execute mecanic, la comandă. N-am primit nici un scenariu, iar de întoarcerea lui Chewbacca am aflat de la un fan compulsiv. Pe mine să nu mă ia de prost. Cred că Star Wars a fost singurul film la care am lucrat unde decorurile au fost construite înaintea scrierii scenariului."
Frustrarea lui McGregor e de înţeles. Toate episoadele noii trilogii Star Wars - în care-l interpretează pe tînărul Obi-Wan Kenobi - şi-au izolat actorii pe platouri tapetate cu ecrane albastre, făcîndu-i sclavii efectelor digitale. Cît despre replici şi dialoguri, să fim drăguţi şi să spunem doar că Forţa nu e cu ele...
Nici sexul nu-l sperie pe Ewan McGregor. Actorul scoţian oricum n-are nimic de ascuns. N-are de ce. Legendara sabie laser cu care l-a cadorisit rolul din Star Wars nu e decît extensia fosforescentă a unui detaliu anatomic care nu mai are nevoie de nici o intervenţie digitală. O spune şi Ewan, dar se vede şi cu ochiul liber în toate filmele în care penisul lui ocupă ecranul, crispîndu-i (şi, poate, complexîndu-i) pe cenzori. Oricine îi ia un interviu ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, sub centură. Noi o s-o facem devreme, ca să detensionăm atmosfera şi să ne putem concentra, mai tîrziu, asupra actorului. Asta în caz că nu ni se termină spaţiul alocat acestui articol pînă să ajungem şi la treburi serioase...
O mină de aur
Ewan McGregor are deja o reputaţie de exhibiţionist. E genul de la care te aştepţi să bea berea ca pe apă, să fumeze ca un furnal, să-şi scrie numele cu urină în zăpadă şi să-şi vînture genitalele cu exuberanţă juvenilă. Conformaţia lor nu mai e de mult un secret pentru nimeni şi ea poate fi verificată periodic. Ba într-un film, ba acasă, ba la spectacole de modă la Milano. Asta ca să fie clar că e un bărbat căruia îi place propriul penis.
Cea mai consistentă apariţie a fost cea din Pillow Book (1996), în care actorul îşi petrece cea mai mare parte a filmului în costumul lui Adam şi se lasă caligrafiat de o frumoasă japoneză care nu ratează nici un centimetru pătrat de epidermă. Reacţia părinţilor după vizionare n-a fost o undă de şoc, ci una de admiraţie; tatăl său i-a trimis o scrisoare în care spunea că-i mîndru că fiul lui i-a dobîndit unul dintre atuurile sale majore. Oricît de pasionat de trombon ar fi minerul din Brassed Off, McGregor ştie că cineva care iese din şut trebuie să treacă întîi pe la duşuri înainte de a-şi arăta talentele artistice. Apropo de asta, dorinţa declarată a lui de a cînta într-o trupă i-a fost îndeplinită în Velvet Goldmine, colaj vertiginos şi caleidoscopic al fenomenului glam-rock, în care Ewan îl clonează pe Iggy Pop, cu tot cu convulsiile lui scenice şi apetitul lui de a-şi da jos pantalonii în plin concert. Mai mult decît atît, îşi oferă inclusiv sfincterul privirilor blurate de alcool şi rock anarhic din asistenţă. Asta ca să fie şi mai clar că se aruncă în gol fără plasă de siguranţă, imun la felul în care ar putea fi perceput. Oricum, la ritmul în care lucrează (a făcut 20 de filme în 10 ani), nici nu se pune problema unei pauze de gîndire. Nu citeşte de dragul de-a epata ("Shakespeare e cam idiot"), şi nici nu ascultă muzica pe care te-ai aştepta ca un tip cool ca el s-o asculte (deşi e fan Oasis). McGregor nu face decît să sară dintr-o barcă într-alta, oricît de nesigure ar fi ele, cu un exces de bune intenţii şi şarm neprogramat care ţi-l face simpatic chiar şi în cele mai sumbre roluri. Nici atunci cînd joacă un dependent de droguri care escaladează cea mai infectă toaletă din Scoţia, în antologica scenă din Trainspotting - pentru că ştii că nu-i decît un debusolat care-şi va găsi la final drumul. Şi nici în recentul Young Adam, în care e un scriitor nihilist angajat pe o barjă unde începe o relaţie toridă (şi, din nou, explicită) cu o femeie căsătorită. Scenele grafice de sex - care nu exclud bestialitatea şi ingredientele alimentare - nu sînt deloc gratuite, de vreme ce sexul însuşi e pentru erou un sedativ, o terapie de supravieţuire şi nicidecum de vindecare. Tensiunea erotică a acestui film cinic şi fără speranţă e groasă s-o tai cu cuţitul, dar penisul lui McGregor face şi aici minuni. Dacă stai să-l asculţi pe actor, interpelat pentru a mia oară asupra acestui subiect, ajungi să crezi că nici nu s-a inventat un şubler pe măsură: "Nu mă jenez să apar gol în filme, de vreme ce am un penis enorm." Mişcarea de emancipare a femeilor ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru această încercare generoasă a actorului de a reface echilibrul nudităţii la Hollywood.
A Happy New Year
Un reporter scria că pentru a-l înţelege pe McGregor trebuie să ştii cum serbează scoţienii Anul Nou. 31 decembrie e ziua în care întreaga ţară explodează de optimism şi-n care, o dată ce ai intrat în 1 ianuarie, toată lumea se sărută cu toată lumea. Întreaga noapte dintre ani e un desfrîu benign şi euforic, întrerupt doar de revărsări necontrolate de alcool, destinate, spune McGregor, să "menţină elasticitatea evenimentului". Nimănui nu-i pasă de nimic, toţi trăiesc clipa, inclusiv kilturile tradiţionale ridicate de vînt şi pe care nici o pudoare nu le mai opreşte. Un strop de pudoare însă McGregor tot are. Îl poţi suspecta că umblă dezbrăcat prin casă sau că lasă uşa de la baie deschisă, dar dacă-l întrebi, fie îţi va răspunde, fie îţi va spune că nu este "your feckin' business" (accent scoţian inclus). Pe undeva, pare incredibil că acest tip dezinhibat şi, totuşi, protector, este căsătorit bine mersi (cu o franţuzoaică designer) şi are deja doi copii (Clara de 8 ani şi Esther de 3), dar explicaţia e de găsit tot în regimul de urgenţă în care-şi trăieşte viaţa. Aproape că nu ţi-l poţi imagina altfel decît înconjurat de un nor concret de energie pulsîndă. McGregor e obsedat de motociclete ("probabil că mi se trage de la filmele cu Elvis), conduce repede, mănîncă repede, iar această pasiune pentru viteză s-a tradus în viaţa personală printr-un măritiş pe cînd avea doar 24 de ani. "M-am însurat pentru că aşa am vrut. N-am stat să mă uit să văd ce las în urmă."
Ruj, Noir et rouge, Moulin Rouge
Ce-a lăsat în urmă? Un cătun de 5500 de suflete, Creiff, şi un trai boem, în perfect contrast cu stilul sportiv de viaţă al fratelui său mai mare, Colin, care e azi pilot militar. A copilărit cu posterele Oliviei Newton John pe pereţi. Era tuns ca Billy Idol, fuma ţigări în staţiile de autobuz, departe de privirile iscoditoare ale celor de acasă şi atinsese cele mai abisale niveluri ale masturbării. Experimenta, dar nu cu droguri ("n-am devenit dependent de heroină ca să pot juca în Trainspotting"), ci sporadic cu fete şi cu moda. N-a ratat febra pantalonilor mulaţi şi a puloverelor lălîi, dar n-a intrat niciodată pe teritoriul punk-ului. A văzut, în schimb, foarte multe filme. Şi nu doar primele Star Wars în buclă, ci şi comediile romantice din anii '30 şi '40, cărora nu le era jenă să facă exces zaharat. Cele de azi i se par prea cinice, dar n-a zis nu unui rol într-un astfel de film actual (Down with love, cu Renee Zellweger), tocmai pentru că era un omagiu retro-cool la comediile clasice cu Rock Husdon şi Doris Day. La 16 ani a renunţat la şcoală pentru a juca teatru şi a urma cursuri de artă dramatică, iar sex appeal-ul şi energia lui au făcut restul. Înainte de absolvenţă, a "ciupit" un rol generos într-o serie TV britanică, Ruj pe guler, în care era un funcţionar militar care se crede Elvis şi-şi umplea timpul imaginîndu-şi-le pe femeile din jurul lui goale. A fost Julien Sorel în ecranizarea romanului lui Stendhal, Noir et rouge, iar cea mai picantă amintire pe care o are de la filmări a fost erecţia cu care s-a pricopsit în timpul unei scene de sex. Acelaşi Danny Boyle, care l-a debutat pe marele ecran în comedia neagră Shallow Grave, l-a transformat într-un star o dată cu rolul din Trainspotting. Parteneriatul cu Boyle avea să se sfîrşească din păcate imediat după A Life less Ordinary, cînd regizorul l-a ales în locul lui pe DiCaprio pentru The Beach.
Avea însă să-i urmeze parteneriatul cu Hollywood-ul ("cultura valium", cum o numeşte Ewan) şi cu George Lucas, care vede în el un Alec Guinness mai tînăr şi-l alege pentru Star Wars. În continuare, pentru fiecare Moulin Rouge, Black Hawk Down, Down with Love sau chiar bizareria de Big fish a lui Tim Burton, a existat cîte un film mic, britanic şi independent. Ba Nora, pe care l-a produs şi-n care l-a jucat pe James Joyce, ba amintitul Young Adam, ba Little Voice, în care e adorabil în chip de prostănac. Succesul de box-office îl lasă rece; mai atractiv i se pare să lucreze cu regizori debutanţi şi să facă filme care nu vor avea şansa să fie văzute.
Ewanspotting
De oricare parte a baricadei însă s-ar situa, McGregor joacă cu egală convingere. E credibil şi sub mantia unui cavaler Jedi, şi-n tricoul jerpelit al junkie-ului din Trainspotting. Şi-ntr-o ecranizare după Jane Austen, în costume dantelate (Emma), şi-n pielea rockerului bisexual din Velvet Goldmine. Şi cîntînd dumnezeieşte alături de Nicole Kidman în Moulin Rouge, şi ca răpitor ageamiu lîngă Cameron Diaz mai înaltă cu un cap decît el, în A Life less Ordinary. Dincolo de impresia că ar putea fi "the guy next door" (cineva l-a comparat chiar cu Tom Hanks), există totuşi ceva neobişnuit în persoana lui Ewan McGregor. Iar acest ceva se reduce, pînă la urmă, tot la fizic. Ne întoarcem aşadar de unde am plecat. Deşi nu în aceeaşi ligă cu Jude Law, Brad Pitt sau junele Paul Newman, a căror frumuseţe crocantă te ţine la distanţă, Ewan McGregor exercită un anume şarm, greu de definit, dar foarte palpabil. Nu e nici frumos, nici urît. Sau este şi, şi. Contează, întotdeauna, unghiul din care-l priveşti şi felul în care-i cade lumina pe faţă. Sînt momente în care poate fi radiant şi atrăgător, altele în care nu-i decît un motociclist obosit şi cu părul slinos. Această ambivalenţă îl face sexy, dar într-un fel deloc artificial sau ameninţător. Iar această surdină pusă propriului look - uneori atît de apăsat, încît poţi trece pe lîngă el pe stradă fără să-l recunoşti - i se potriveşte de minune unui actor obsedat nu de glamour sau de înregimentarea în star-system, ci de filme, scenarii bune, motociclete, familie şi, ei bine, da, propriul penis. Neobişnuit...