Iată un lucru pe care nu mă aşteptam să-l văd: Jane Austen pe role. În noua ecranizare după Mîndrie şi prejudecată, aparatul de filmat - naratorul nostru - atrage imediat atenţia asupra sa, refuzînd (mai ales în prima jumătate de oră) să stea locului. Alunecă pe coridoarele casei Bennet, trecînd uşor, fără să se formalizeze, dintr-o cameră în alta, interesîndu-se ce mai face doamna Bennet (ca de obicei, face planuri de căsătorie pentru fetele ei), descoperindu-l pe domnul Bennet pe unde s-a mai ascuns (locurile predilecte sînt coteţul porcului şi propriul birou) şi gudurîndu-se pe lîngă cele cinci fete - în special pe lîngă Elizabeth (Keira Knightley). Atunci cînd se dă cîte un bal, camera e şi mai puţin reţinută: execută figuri complicate prin sală, încercînd să se ţină după toate personajele importante, pierzîndu-le şi regăsindu-le, ratînd unele replici, prinzînd altele şi, una peste alta, comportîndu-se ca o iscoadă sprintenă, dar cam repezită - nu foarte tolerantă cu ordinea şi formalismul lumii lui Jane Austen. Atunci se pune întrebarea: oare este cea mai potrivită iscoadă? Atunci cînd a intrat în lumea lui Edith Wharton, în The Age of Innocence, Martin Scorsese a făcut-o într-un stil şi mai impetuos, comportîndu-se nu ca o iscoadă, ci ca un intrus pornit să tulbure, măcar cu camera sa, o ordine înăbuşitoare, şi impetuozitatea se potrivea acolo - în Wharton despre asta e vorba, despre emoţii turbulente şi înăbuşite. Dar în Jane Austen?
În viziunea regizorului Joe Wright şi a scenaristei Deborah Moggach, scena în care mîndrul domn Darcy (Matthew Macfayden) mărturiseşte pentru prima dată iubirea pe care a ajuns să i-o poarte lui Elizabeth (în pofida "inferiorităţii ei şi a faptului că aceasta însemna o degradare pentru el") se desfăşoară într-o ploaie torenţială; amîndoi sînt leoarcă. Ea îl respinge cu indignare, dar rămîn faţă în faţă, uzi şi tremurînd de dorinţă; abia se pot abţine. Ce-i asta? Realizatorii ar spune că e vorba despre senzualitatea înăbuşită a lumii lui Austen, dar de fapt e vorba despre senzualitatea lumii noastre, care numai înăbuşită nu e: noi nu ne putem abţine; dacă noi, cei de azi, ne gîndim tot timpul la lucrul acela, boiernaşii de ţară din Anglia începutului de secol XIX trebuie să se fi gîndit şi ei la fel de mult, nu?
Ei bine, probabil că nu. În orice caz, nu Elizabeth. Nu într-un moment ca acela. În momentul acela, nu se putea gîndi decît la firea scîrboasă a domnului Darcy. Alte sentimente mai aveau de aşteptat. Dar realizatorii nu vor să aştepte. Nu vor raţiune şi simţire. Vor simţire şi iar simţire, cît mai fierbinte şi mai potopitoare, şi cît mai devreme. Şi, prezentîndu-ne o Elizabeth potopită, atît de devreme, de sentimente atît de fierbinţi, ei ignoră amănuntul esenţial că, în acest stadiu al relaţiei lor, domnul Darcy, unul dintre cele mai atrăgătoare personaje masculine din toată literatura, încă nu e destul de atrăgător pentru ea. Mai are de lucrat (la mîndria lui excesivă), după cum şi Elizabeth mai are de lucrat (la prejudecăţile ei). Iubirea lor nu e o furtună care-i ia pe sus; e o educaţie, o călătorie dificilă care le testează la maximum judecata şi la capătul căreia ajung să se vadă clar - şi să le placă ce văd unul la altul. Nu numai distincţia poveştii, ci şi puterea ei de a emoţiona depind de asta - de drumul lung (care în film e o nimica toată) de la prima declaraţie de dragoste a lui Darcy, cu referirile ei insultătoare la condiţia socială a lui Elizabeth, la cea de-a doua: "Eşti prea generoasă ca să rîzi de mine." Asta e priveliştea în faţa căreia se minuna Martin Amis, încercînd să se adune de pe jos după a cincea sau a şasea lectură: "un om ca domnul Darcy redus la smerenie, adîncit şi democratizat de forţa iubirii".
Dacă toate acestea sună a bodogăneli de purist e şi din cauză că asta sînt: citesc Mîndrie şi prejudecată o dată pe an şi am de gînd să măresc doza - să mă injectez tot mai des cu toleranţa clarvăzătoare a lui Austen - pe măsură ce voi îmbătrîni şi mă voi înrăi. Versiunea asta nechibzuită, înfierbîntată şi gîfîitoare nu e pentru mine, dar e posibil ca alţii să găsească în ea tot ce-şi doresc de la Austen şi, în general, de la un film de epocă. În fond, Keira Knightley comunică foarte bine vioiciunea minţii lui Elizabeth (nu şi seriozitatea ei) şi, chiar dacă exerciţiile ei de scrimă verbală cu Darcy sînt mult simplificate, astfel încît nu putem să savurăm ca lumea potrivirea dintre stilurile lor, ei fac un cuplu la fel de frumos ca întotdeauna. Cît despre predispoziţia modernă de a citi turbulenţă senzuală printre rîndurile ordonate ale domnişoarei Austen (care a murit domnişoară, la 41 de ani), e o stare de fapt: n-o fi corect şi în nici un caz nu e galant, dar asta e. Pînă şi un specialist ca Amis mărturisea că, de la un timp încoace, parcă şi-ar dori "un deznodămînt mai detaliat - de exemplu, o scenă de sex de 20 de pagini". Iar eu sînt ultimul om calificat să arunce piatra: m-am tot gîndit la Elizabeth - e eroina mea preferată - şi nu pot să spun că gîndurile mele au fost întotdeauna curate.