A Prairie Home Companion e mai ales un film uman, şi cu asta am spus tot. E un film de final de carieră şi de viaţă, genul acela de film cu care îţi închei toate conturile ca să poţi pleca liniştit. Un film cald, în care o trupă de muzicieni trebuie să susţină ultimul spectacol. Îşi aduc aminte de gloria şi de tinereţea lor, se iubesc fericit sau nefericit, cîntă fals sau mai puţin fals, trăiesc şi sunt / par vii, în vreme ce o femeie fatală se plimbă ca o fantomă albă prin decoruri şi pe scenă, dovedindu-se pînă la urmă a fi Asphodel, îngerul morţii, în deplasare de serviciu. Şi pe cine vine să ia? Pînă una, alta îl goneşte pe cel care vrea să desfiinţeze spectacolul.
Filmul are o doză bună de inteligenţă din felul în care scenaristul Garrison Keillor, care e şi producătorul adevărat al spectacolului (cu public şi radiofonic) A Prairie Home Companion, se ştie folosi de ecuaţia adevăr-ficţiune. Astfel, totul pare real fără a fi cu totul. Ca şi arta. Ca şi viaţa.
E şi un film care evocă vîrfurile celei de-a şaptea arte, amestecînd referinţele la filmul noir cu cele la Fellini, Bob Fosse ori Lars Von Trier. E nepermis că A Prairie Home Companion nu a luat nici un premiu, nici măcar unul pentru distribuţia lui excepţională: Meryl Streep, Virginia Madsen, Kevin Kline, Lily Tomlin, Woody Harrelson, John C. Reilly, Garrison Keillor, Lindsay Lohan, Tommy Lee Jones.