Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ryna

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ryna - Le Grand Phâsss


Mihnea Columbeanu

noiembrie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În tot timpul proiecţiei de la premieră, precum şi la agapa aferentă, mă tot întrebam: De ce...?
De ce m-a plictisit un film cu subiect interesant?
De ce mi-a plăcut un film plicticos?
De ce mi-a displăcut un film frumos?
De ce, de ce, de ce...?

Lucrurile au început să se clarifice în staţia de la Romană, când mi-am amintit că luasem de la Cinema Studio şi un flyer publicitar, aşa că l-am scos din "24-FUN" şi ce-am văzut?
"Povestea unei fete de 16 ani pe care tătal (sic!) o vrea băiat."

Bingo!
Sau, mai bine zis: zbârci!
De aici s-a tras cam tot răul.

Da, Vasile îşi vrea fiica băiat, şi face tot ce poate în sensul ăsta (adică o tot tunde cazon de cum se iţeşte primul zuluf - şi atât). Dar nu despre asta e vorba în propoziţie. Scenariul filmului încearcă (încearcă!) să spună o cu totul altă poveste. Nimic nu aprofundează şi nu amplifică acea criză de identitate a copilului/adolescentului invertit ca urmare a obsesiilor părinteşti. Pe lângă că e tunsă, Ryna umblă îmbrăcată băieţeşte într-un mediu (Delta Dunării) unde oamenii oricum se îmbracă sărăcăcios şi pragmatic, fără fasoane de gen, face munci băieţeşti (reparaţii auto) tot într-o lume unde se munceşte cam orice ca să ai din ce trăi, şi-n rest nimic. Fixaţia lui Vasile e explicitată în secvenţa tunsului şi câteva conversaţii familiale, şi gata. Nu duce nicăieri, nici în planul destinului eroinei, nici la nivel semnificativ sau estetic.

Mai departe, Ryna e râvnită de puştanii Deltei, de foştii tovarăşi de joacă, de poştaş, de primar, de antropologul francez... (destule "de"-uri pentru ca extrapolarea să intre în funcţiune: de tot ce mişcă-n ţara asta, sau măcar în Deltă). De ce? Din nici un motiv. E urâţică, forţamente cam asexuată, moderat atrăgătoare, fără nici o sugestie de senzualitate. Nimic nu justifică iureşul de hormoni pe care-l stârneşte în jur, de parc-ar fi ultima femelă de homo sapiens supravieţuitoare în pustietatea stufărişului. (Ciudat, în film nu apar mai deloc fete de vârsta ei, sau alte tinere localnice...) Fata îi tratează cam cu siktir pe toţi, cochetează amical-platonic cu poştaşul, gravitează incert în jurul francezului şi-l lasă pe primar în drum (la propriu). Să zicem, o atitudine normală pentru o adolescentă mai preocupată de arta fotografică decât de sex. Nimic special, nimic substanţial.
Cum spuneam, pe la începutul filmului o vedem fotografiind stuf şi vaci, cu un aparat sofisticat. Pe ici pe colo, mai moşmondeşte cu câte un rolfilm, sau vorbeşte despre nişte planuri de a se face fotograf la Tulcea, de a-şi amenaja un studio, de a merge la Bucureşti. Bun - şi? Mai departe? Ce rost are, în film, pasiunea ei pentru fotografie? "Vede altfel" lumea? Devine mai profundă, mai subtilă, mai analitică, mai plastică, mai artistă? Descoperă vreun pistol ieşind din păpuriş, vreun cadavru pe mirişte? N-am reţinut.

Drept pentru care, avem de-a face doar cu o fată interesantă (atât ca fizionomie, cât şi ca personalitate), care trăieşte o viaţă neinteresată (atât ca realitate, cât şi ca povestire), în ambianţa plată şi la propriu şi la figurat a Sulinei - Sulina ca orăşel, ca lume, sau capăt de lume. Cam asta ar fi miza dramatică a filmului - viaţa oamenilor Deltei, rupţi de societate, izolaţi, scoşi parcă în afara timpului. Şi ar fi trebuit să fie al doilea pol al relaţiei "dacă / dar dacă": dar dacă (fata dorită de tatăl ei băiat) trăieşte în lumea aspaţială şi atemporală a Deltei)? Dar nu e. Nu e, pentru că toate aceste trăsături sunt prezente strict la nivel imagistic. Nimic nu exprimă esenţa acelui tip de viaţă, starea de a fi astfel ostracizat, abisala distanţă până la civilizaţie, apăsarea strivitoare a cerului greu peste orizontul plat, simplificarea şi mecanizarea relaţiilor dintre oameni, puţini, imobili şi cunoscându-se între ei şi pe faţă, şi pe dos... Filmul se plimbă, observă, şi trece mai departe... fără să pătrundă. Degeaba descoperă Ryna că averea economisită de bunic într-o cutie constă din bancnote expirate; dramaturgia nici măcar n-a ştiut să încarce anterior această revelaţie.

Aceeaşi dramaturgie bâjbâie cu tot atâta graţie încercând să compună alte câteva puşti cehoviene fără muniţie. Pe la începutul filmului, Ryna, într-un elan de feminizare, îşi face găuri în urechi. Numai că e hemofilă, aşa că pe urmă are probleme cu hemoragia. Nu-i nimic, se rezolvă. Simetric, spre sfârşit, e violată - şi, din nou, hemofilia îi creează probleme. Nu-i nimic, se rezolvă şi de data asta, că vine bunicul şi donează sânge. Bun - şi?

(Complet nedramaturgic, dar foarte expresiv imagistic - şi, ca atare, mult mai percutant - violul e prefigurat prin secvenţa eviscerării peştelui, într-un plan detaliu naturalist în finalul căruia observăm că bietul animal mai trăia; personal, îl consider cel mai bun moment al întregului film.)

O altă polaritate ratată a filmului este relaţia dintre tradiţionalism şi modernism, dintre obiceiurile lipovenilor, ale pescarilor şi barcagiilor din Deltă, şi tentaţiile mercantile ale societăţii contemporane. Prima parte străluceşte prin absenţă (portretul colectiv al comunităţii fiind doar schiţat palid şi nesigur), iar cea de-a doua se compune din câteva locuri comune: benzinăria cu atelier service, sabotarea maşinilor ca să aibă Vasile clienţi, reînnoirea licenţei, ispita concertului... Mai era ceva? Parcă nu.

Nici existenţa francezului nu rezolvă mare lucru. Ca o oarecare ciudăţenie, avem acest cercetător venit la Sulina pentru studii antropologice asupra locuitorilor, în speranţa de a dovedi teza conform căreia tracii ar fi strămoşii popoarelor latine. Frumos. Interesant. Şi nu duce nicăieri. Nici asta.

(Ce-i drept, se întâlneşte cu hobbyul Rynei, pe care antropologul o roagă să-i fotografieze subiecţii. Şi-i fotografiază. Şi atât.)
Îl mai avem pe poştaşul tânăr şi nătântol, îndrăgostit degeaba de Ryna şi luat la trei păzeşte, cu regularitate, de Vasile. Personajul există mai mult pentru secvenţa în care merge cu bicicleta prin apa mică de la marginea mării, glumind că: "Uite, merg pe apă, o s-ajung în Turcia!" Nostim. Plastic. Bun. Şi?
Şi, evident, primarul - unul dintre cele mai cumplite clişee de mic demnitar local adus pe ecran. Urât, antipatic, limitat, poltron şi violator - ca să fie tacâmul complet. Îi face curte fetei cât îi face, până ajunge la concluzia că ce s-o mai lungim, hai să ne-mbătăm la serbare şi s-o violăm în microbuz, pe când tatăl doarme beat afară. A doua zi, la spital, se sperie că va fi demascat. Dar Ryna îl iartă, inventând un violator necunoscut, de un metru optzeci, dintr-o şalupă. Bun... Ăă, nu. Nu "bun". Aici e de-a dreptul rău, pentru că în sfârşit se coagulaseră toate liniile directoare ale acţiunii într-o situaţie dramatică - iar regizoarea o ratează voios şi prompt: cea mai bogată şi mai tensionată secvenţă a filmului se expediază-n câteva replici banale, după care Ryna / pleacă din Sulina / pe jos nu cu maşina - şi generic final. Adică, destin: tatăl a vrut-o băiat, primarul a violat-o, ea şi-a revenit, acum se duce-n lume să-şi facă un rost. Bun - şi mai departe? Mai departe, scrie-n carte.

Una peste alta, Ryna îşi ratează şansa prin câteva tare fundamentale:
Sageata Un scenariu dezlânat, lacunar şi structurat ezitant, plin de intenţii duse până la sfertul drumului - nici măcar la jumătate.
Sageata Neştiinţa de a povesti cinematografic; secvenţele sunt construite arbitrar, cu deschideri şi închideri convenţionale şi articulaţii banale, fără capacitatea de a acumula tensiuni nici în interiorul lor, nici la nivelul ansamblului dramaturgic.
Sageata O lipsă totală de ritm (cu precizarea că prin "ritm" nu înţelegem numaidecât Zemeckis sau Terry Gilliam; să nu-l uităm pe Koncealovski, în Un cuib de nobili, pe Mihalkov, cu Oblomov - mamă-Doamne ce mai ritm contemplativ, apăsător, interior, aveau!). Întru totul asemenea ulteriorului Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (cu care seamănă suspect de mult - poate pentru că producător este Cătălin Mitulescu?), Ryna bălteşte în aceeaşi neputinţă de a vorbi despre banalitate nefiind banal, despre plictiseală fără a fi plicticos, despre trenant fără să treneze.

Şi atunci, ce mai rămâne?
Slavă Domnului, câte ceva tot rămâne.
În primul rând, o remarcabilă expresivitate plastică a imaginii (atât din partea operatorului, cât şi din compoziţiile gândite de Ruxandra Zenide). La nivel fotografic, atmosfera de no man's land, de disjuncţie, de microcosmuri adunate în mijlocul pustiului, are un impact deloc de neglijat. Fără a cădea în păcatul de a arăta "frumseţile Deltei" cu ilustrativism de carte poştală ilustrată, aparatul stăruie asupra stufului ars de soare care scrâşneşte uscat în vânt (bile albe şi pentru coloana sonoră!), asupra cerului ca un capac de plumb sau ca o frescă de nori cu compoziţii incredibile, asupra caselor obosite ale localnicilor şi gospodăriilor adunate din te miri ce, asupra valurilor metalice de pe canale şi tumultului lipsit de pitoresc turistic al brizanţilor mării. Simpla bucurie vizuală pe care o dăruiesc atâtea dintre cadrele filmului compensează în bună parte plictiseala narativă.
Despre Dorotheea Petre am vorbit deja, măcar în context fizionomic - şi se impune să revenim pentru a consemna din nou expresivitatea rară a acestei tinere actriţe ce pare să aibă în faţă şansa unei cariere extrem de consistente. Incomparabil mai nuanţată şi mai profundă decât ulterioara Eva din Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, Ryna dovedeşte că Dorotheea Petre ştie să se aplece asupra unui personaj, să-l aprofundeze şi să-l îmbogăţească, folosindu-şi din plin imaginaţia creatoare (adesea, chiar cu elemente absente din scenariu, căci portretul actoricesc al actualei eroine depăşeşte cu mult schematismul textului). Tot ce i-aş dori acum tinerei actriţe ar fi un rol care să plesnească de feminitate şi de cât mai multă normalitate - şi, evident, cu plete pân-la fund (nu de alta, dar de prea multe ori am văzut asemenea strălucite debuturi în registrul stranietăţii eşuând ulterior în manierism).

Un splendid tandem cu ea compune excepţionalul Vali Popescu, despre care spuneam, apropo de Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, că începe în sfârşit să fie redescoperit - un actor de o complexitate şi robusteţe artistică greu de egalat. Ca un punct pentru el: tiranicul Vasile are dimensiuni umane tangibile, este adesea simpatic şi tuşant (mai ales când înjură, cu o dezinvoltură nu prea des întâlnită la actorii români); punct în minus pentru scenariu şi regie: închistarea tatălui în despotism şi desuetudine e insuficient susţinută dramaturgic, şi se clatină îngrijorător sub acest contraatac al farmecului omenesc.

Şi am fi nedrepţi dacă l-am neglija pe Coţi Praida, care după zeci de ani în care a jucat îndeobşte roluri secundare de maiştri înţelepţi şi uncheşi hâtri, alternativ cu câte-o lichea turnătoare, acum are şansa de a domina planul întâi al filmului cu un bunic cărnos, şarmant şi vulnerabil, din nou situat vizibil mai sus decât îl plasa varianta scrisă a personajului.

În fine, pentru a conchide în aceeaşi notă optimistă, aş sublinia că Ryna se situează în zona de mediocritate onorabilă jalonată deja de Legături bolnăvicioase şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii: trei filme nu amorfe, nu neglijabile, nu inutile, ci distinse prin semnificative combinaţii de calităţi şi defecte - tinere talente în căutarea autodefinirii. În fond, dacă nu ar exista acestea, pe ce fundal s-ar profila strălucirea unor Muntean, Porumboiu şi Cristi Puiu?

(24 noiembrie, 2005, h. 15:30-16:55
Bucureşti, România
)



 Toate articolele despre Ryna


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Mihnea Columbeanu


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 5 - Anul 2005, Iulia Blaga
 Euro Trash - Ryna, Andrei Creţulescu
 Ryna merge mai departe, Iulia Blaga
 Ryna, cîştigătoarea de la capătul lumii, Marilena Ilieşiu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer