Adevăruri - Amintiri din Epoca de Aur 2. Dragoste în timpul liber

Ultimele două scurtmetraje din seria lui Cristian Mungiu, Amintiri din Epoca de Aur, regizate de Mungiu însuşi, sînt mult mai consistente decît primele patru, scrise de el, dar regizate de alţii şi lansate acum o lună. Într-unul din ele e vorba despre o Bonnie (Diana Cavallioti) şi un Clyde (Radu Iacoban) ai României ceauşiste - doi tineri care umblă din bloc în bloc şi-i fraieresc pe locatari, dîndu-se drept inspectori de la "Ministerul Chimiei" şi cerîndu-le apă şi chiar aer din apartamentele lor, în sticle şi borcane pe care apoi le vînd. Paralela cu Bonnie şi Clyde e explicită - Mungiu ni-i arată pe eroii săi uitîndu-se la celebrul film al lui Arthur Penn. Cei doi actori sînt frumos aleşi şi dirijaţi, astfel încît să aducă uşor cu Faye Dunaway şi Warren Beatty, dar să şi difere de ei în feluri grăitoare pentru diferenţele dintre America "marii crize" interbelice (reconstituită la Hollywood) şi România lui Ceauşescu. De exemplu, noul "Clyde" nu debordează de energie aşa cum deborda Beatty; delincvenţa lui e posacă, lipsită de entuziasm - România e un stat atît de represiv încît un Clyde autohton e redus la ciupeală măruntă, atît de măruntă încît mai mult îl sictireşte decît îl eliberează. Sictirul inteligent din ochii şi din mişcările lui Iacoban, asezonat cu mici sugestii de arderi interioare intense, spune mai mult despre comunism decît toate cele patru scurtmetraje din Partea I, ai căror eroi erau simpli hamali narativi, simpli cărători ai unor poante.

Tot aşa, există adevăr şi în personajul interpretat de Vlad Ivanov în cel de-al doilea scurtmetraj de-aici - un şofer de la Avicola care ar vrea să iasă din ţarcul vieţii lui de om căsătorit, dar nu ştie cum, şi ale cărui tentative de a intra în graţiile unei hangiţe, cu ofrande de ouă luate de la găinile pe care le transportă, îl bagă în închisoare. În filme ca 432 şi Poliţist, adjectiv, Ivanov a jucat oameni cu personalităţi extrem de pronunţate. Aici, dimpotrivă, joacă un om cu contururi indistincte, un om care şi-a trăit toată viaţa, ca soţ şi cetăţean cuminte, într-un fel de fluu. Tînjirile lui adulterine nu sînt ascuţite, nu sînt încordate - sînt difuze: nu îndrăzneşte să le dea prea mult contur nici măcar la el în cap; totul e indistinct acolo - e un om care nu şi-a adunat niciodată gîndurile, care a trăit mai mult adormit decît treaz. E o creaţie considerabilă.

Dar acum că am vorbit despre ce-i adevărat în aceste două filme, aş vrea să vorbesc un pic şi despre ce nu e. Pe partea de regie, ele arborează unele dintre mărcile tehnice ale realismului (filmarea fără trepied, suprimarea parţială a montajului în interiorul secvenţei), dar, ca scenarii, sînt construite conform unui ideal "clasic" (ca să-i spunem aşa) de "bună construcţie" - un ideal care, oricum i-am spune, nu e idealul realist. Simetriile lor tematice (în primul film, "Bonnie" şi "Clyde" se uită chiar la Bonnie şi Clyde) şi narative (cele din al doilea film derivă din modelul basmului sau al bancului: în prima seară, şoferul dori să facă sex cu nevasta sa, dar aceasta dormea; în a doua seară, el iarăşi dori să facă sex, dar ea dormea; în a treia seară...) sînt, din punctul de vedere al unui realist autentic, prea simetrice - sînt "puse". Conform principiilor de "bună construcţie" cu care lucrează Mungiu, dacă "Bonnie" şi Clyde" ai săi se uită la un moment dat la un film, filmul acela trebuie să fie Bonnie şi Clyde, altfel momentul n-are nici un rost, nu "joacă" în film; şi tot conform acestor principii, fiecare moment trebuie să "joace" - fie pe frontul narativ-dramatic (avansînd povestea, contribuind la caracterizarea personajelor), fie pe cel tematic. Această gîndire pune pe primul loc respectul pentru exigenţele dramatico-narative. Gîndirea realistă pune însă pe primul loc respectul pentru compoziţia realului, care conţine şi timpi "tari", şi timpi "moi" sau "morţi", şi momente importante, şi momente mai puţin importante. Un povestitor de tip "clasic" gîndeşte în informaţii relevante (din punct de vedere narativ, dramatic şi tematic), pe cînd realistul gîndeşte în evenimente, pe care nu admite să le reducă la semnificaţia lor narativă, dramatică sau tematică. Implicaţia este că spectatorul trebuie să desprindă el însuşi această semnificaţie din surplusul care i se dă, pe cînd, într-o naraţiune "bine construită" în sens "clasic", ea i se dă de-a gata - e tot ce i se dă. Opţiunea realistului pentru cadrul lung, în defavoarea montajului, decurge de-aici: cadrul lung arată un eveniment, pe cînd montajul spune o poveste într-o succesiune de imagini analoagă succesiunii unor părţi de propoziţie. Ei bine, în aceste două filme, Mungiu gîndeşte mai degrabă ca un povestitor "clasic" sau convenţional, dar îmbracă asta într-o stilistică realistă. Stilistica realistă e, aici, doar un machiaj sau o haină la modă. E neadevărul acestor filme.