Cunoaşterea poate veni pe căi lăturalnice şi foarte întortocheate, când ne aşteptăm mai puţin. De exemplu, descoperind infidelităţile conjugale ale soţului. Asta i se întâmplă lui Catherine (Fanny Ardant, radiantă în ciuda durerii impuse de situaţie), care descoperă din întâmplare că soţul ei Bernard (Gerard Depardieu) o înşeală. Din când în când? În mod regulat? Aventuri de o seară? Relaţii adevărate capabile de a pune în pericol cuplul lor de 14 ani împreună? Pentru a se linişti Catherine recurge la serviciile lui Nathalie (o strălucitoare Emmannuelle Beart), o fată culeasă dintr-un bar cu camere la etaj, pe care o va plăti spre a-l seduce pe Bernard şi a-i raporta totul.
Suntem aici pe terenul unui erotism esenţialmente verbal, care provine din rapoartele pe care Nathalie le da soţiei. Filmul se dezvoltă pe această relaţie între două femei care ar trebui să fie despărţite de lumile lor diferite, dar care în ciuda a toate acestea par a fi atrase una de cealaltă. Bizareria situaţiilor pune în valoare comportamentele până la incandescenţă...
Un thriller erotic şi cast, asemănător filmelor poliţiste din anii'40, Nathalie... este povestea unei manipulări, cu detectiv, femme fatale şi victimă. Doar că aici rolurile s-au inversat: victima poate deveni detectiv, detectivul devine femme fatale şi femeia fatală se arată a fi un om de afaceri.
Un soi straniu, la intersecţia între Max Ophuls, Fritz Lang şi Jean Eustache. Max Ophuls întrucât ne aminteşte că prostituata şi actriţa au în comun faptul de a fi plătite pentru a mima sentimentele cele mai intime... Lang întrucât reiterează modul unic al spectatorului de a nu se lăsa înşelat de discursul personajelor şi de a fi mai întâi de toate atent la regie... Eustache prin faptul că ne aminteşte povestea din Sade conform căreia întâiul organ al plăcerii nu este vederea, ci auzul...
Căci prin verb, prin actul de a numi se controlează adevărul aici. Ia naştere o a treia femeie, un personaj fictiv creat din bucăţi de Catherine, autoare şi spectatoare a acestei ciudate partituri, şi de către Marlene-Nathalie, actriţă şi regizoare a povestirilor erotice pe care le relatează "clientei" sale. Tânăra femeie povesteşte cu o liniştită cruzime dorinţa pe care i-o inspiră lui Bernard, ce fac împreună în camerele de hotel, ce îi spune el în timpul actelor sexuale, şi ceea ce i-a promis pentru un viitor apropiat. Pentru soţie, ca şi pentru prostituată, Nathalie este o fantasmă, femeia care a visat să fie, subiectul celor mai secrete dorinţe... Dar Nathalie este şi legătura între ele.
Nathalie... este deci un film cerebral. Pe măsura regiei sale epurate şi simetrice, în care elipsa ţine loc de motor şi de fondu pe negru, uneori în cadrul aceleiaşi scene. Cu un soi de abstractizare japoneză: suntem aici în lumea semnelor, opace şi reversibile.
Ca într-o piesă de Marivaux, personajele ies la rampă mascate. Aici totul este doar aparenţă, minciună sau iluzie.
Sau poate că nu...