Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Naţional de Teatru, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bucureşti, zi-le de teatru (prima zi) - FNT, 2009


Florian-Rareş Tileagă

noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ca orice zi în care începe ceva important, 31 octombrie 2009 trebuie să rămână. În ziare, pe bloguri, indiferent unde, dar e bine să rămână. Una la mână, a fost prima din şirul celor nouă ale Festivalului Naţional de Teatru (31 oct. - 8 nov. 2009), zi care, iată, ne-o spune răspicat: FNT a supravieţuit (cel puţin în 2009) universal temutei crize. Cum, necum, nici nu mai contează. La cât efort şi strângeri de curea au fost de anul trecut încoace, e absolut normal să răsuflăm uşuraţi.

Important e că startul e gata luat, aşa că puzderia evidentă de aşteptări faţă de calitatea actualei ediţii (a XIX-a) poate intra în joc. Cu atât mai mult cu cât impactul fostei ediţii şi amintirea vie a unor seri de teatru cuceritoare din FNT 2008 (The Sound of Silence, Călugărul Negru, Boala Familiei M, Butoiul cu pulbere, etc.) pretind acum o ediţie "la patru ace". În sens calitativ, nu elitist. Doi la mână, ne interesează acest 31 octombrie 2009 al FNT 2009 fiindcă s-au jucat două spectacole bune... de văzut. Şi de comentat.

Cântăreaţa cheală (r. Jean-Luc Lagarce, producţie a Companiei "Les Intempestifs"). S-a jucat la Odeon şi, fără îndoială, lumea s-a îmbulzit fiindcă era vorba de unul din cele mai celebre remake-uri din istoria recentă a teatrului mondial. Sigur, sala s-a umplut şi pentru că era day one, cu deschidere oficială, bliţuri şi vedete pe centimetru pătrat. Dar "mierea" primei zile de FNT a fost această curioasă reconstituire, în cele mai mici amănunte, a unui spectacol semnificativ din anii '90. La vremea aceea, regizorul lui - regretatul dramaturg Jean-Luc Lagarce, răpus de SIDA în 1995 - marcase estetica şi, mai ales, scriitura de teatru a scenei franceze. Iar Cântăreaţa cheală (produs în 1991) nu era decât un exemplu aplicat - şi reuşit, spun premiile - al viziunii sale limpezi, ferite de complicaţiile unor discursuri bogate vizual, cum se obişnuia şi pe atunci. Ca atare, reluarea montării (în 2006 de către François Berreur, ca omagiu lui Lagarce) a însemnat două lucruri. Unu, refacerea intactă a viziunii scenice din '91; doi, folosirea vechii distribuţii şi a aceluiaşi decor.

Dar şi atunci, şi acum, spectacolul francezilor a plăcut. S-a râs, spre uimirea multora care aveau impresia că teatrul lui Ionescu e cu drame încruntate, tragedii şi alte dureri de cap. Atâta doar că, în această poveste absurdă - cu care Eugen Ionescu debuta în 1950, scindând o întreagă tradiţie a scenei pariziene -, totul ţine de plăcerea grotescului. Iar Lagarce a făcut ca fiecare din vieţile celor şase personaje să mustească de această urâţenie a banalului, a lipsei de sens. O arată decorul schematic - o curte cu gazon, leagăn şi două scaune, o casă cu etaj şi gard viu. Însă toate sunt strident colorate, perfecte geometric şi copilăreşti. E armonia intenţionat stupidă a unei lumi în care "zilele frumoase" (ca la Beckett) au ceva suspect în ele. De aici şi muzica gravă, de comentariu a unor scene banale care n-au nici o urmă de suspans, ceea ce îmbracă acest spectacol într-un horror caraghios, potrivit umorului ionescian.

La fel, luna care se tot plimbă insesizabil de la un colţ la altul al scenei (în ideea că nopţile se succed fără oprire peste dialogurile idioate ale personajelor), susţine această gravitate a rutinei. Plus de asta, cuplurile de "eroi" poartă aceleaşi costume şi joacă aceeaşi isterie, ca într-un cerc închis al depersonalizării. Gestica e seacă, mecanică, cu urlete şi schimonoseli de cartoons, de unde şi comicul artificial al situaţiilor. Dar parcă prea se repetă tipul acesta de umor strigat, care înfundă spectacolul într-o repetitivitate deranjantă a momentelor "de râs". Noroc cu stop-cadrele şi tăcerile prelungite, care mai reglează ritmul scenic şi liniştesc stridenţele. Cât despre finalul multiplu, povestit de actori ca metateatru, păcat... Diluează orice impact ar avea spectacolul până atunci. Şi, să nu uităm, e doar prima din "cântăreţele chele" ale festivalului şi (din păcate) singura producţie străină invitată la FNT. Mai urmează încă două, dar româneşti (una a lui Tompa Gábor, cealaltă a lui Alexadru Dabija).

Frumos (r. Vlad Massaci, producţie a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti). N-a trecut decât o zi şi totuşi nu cred că mai există, în tot FNT-ul, un spectacol care să-şi contrazică atât de mult titlul. De la început, povestea se desface pulsat şi lent, dureros pentru cele şase personaje care-şi duc veacul lângă un hangar pentru bărci, pe unul din ţărmurile îngheţate ale Norvegiei. E locul deprimant prin excelenţă, un fel de "capătul lumii" din care nimeni nu pare să scape. Şi orice s-ar întâmpla parcă sfârşeşte în refuz - dragostea vinovată între Hilde şi tânărul Leif; frustrările soţului, neputincios în faţa adulterului; angoasele mamei, speriată că se destramă familia; idila timidă a celor doi adolescenţi. Pe scurt, e povestea înţepenirii sufleteşti, minunat scrisă de Jon Fosse, amintind de scriitura cinema-ului scandinav contemporan. Mai exact, norvegianul a compus dialoguri întregi numai şi numai din fraze goale, piperate din loc în loc cu izbucniri de sinceritate.

Ceea ce l-a şi inspirat pe scenograful Andu Dumitrescu să imagineze hangarul pentru bărci printr-un ring mobil, ce se înclină în funcţie de poziţia actorilor pe suprafaţa lui. E sugestia plutirii pe apă şi, de aici, metafora instabilităţii umane. Şi e genul de spaţiu ce opreşte contactul între personaje, amintind de scenografiile izolante ale aceluiaşi Dumitrescu, din Molly Sweeny (r. Alexandru Dabija) sau Krum (r. Cristian Theodor Popescu).

Cu toate astea, valoarea reprezentaţiei rămâne cu mult în urma valorii textului şi a decorului. Actorii par să nu ţină cont de linearitatea ostentativă a piesei, aşa că toate intrările în scenă, schimburile de replici şi mişcarea pe ringul mobil seamănă între ele plictisitor de mult. Foarte rar se întâmplă altceva, adică un contrapunct salvator - cum ar fi o grăbire a vitezei de joc, care să rupă monotonia rostirii şi lungimea enervantă a tăcerilor dintre replici. Astfel, mare parte din spectacol decurge static şi neconvingător. Plus că actorii - de nerecunoscut aici! - par nesiguri pe ceea ce joacă, de unde şi gesturile la întâmplare şi mâinile lipite de corp, în lipsa unor mişcări concrete şi justificate scenic... Păcat, aşa ceva nu numai că te face să crezi că textul lui Fosse e prost din cale-afară, dar te şi adoarme...



 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Efecte ale participării profesioniştilor culturali străini în FNT, 2009, Comunicat de presă
 Un subiect depăşit - FNT 2009, Alice Georgescu
 Despre Festivalul Naţional de Teatru 2009, Cristina Modreanu
 Ce vrea naţiunea - FNT 2009 (II), Alice Georgescu
 Ce vrea naţiunea - FNT 2009 (I), Alice Georgescu
 Toate articolele despre Festivalul Naţional de Teatru, 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer