Scriu pe D:\Music\01_markus_schulz_-_global_dj_broadcast_2006-08-24_(di.fm)_(incl_ james_lavelle_ guestmix)-tt.mp3 şi mă opresc un pic asupra motivelor din care asta se poate să nu dea bine. Primul şi cel mai supărător e cel cu 2006, alături de faptul că stau la bloc şi n-am un sistem de sunet destul de performant. Pe de altă parte, prin ce fac acum, trădez nişte principii de bază ale existenţei muzicii electronice pe care urmează să le dezvolt pe parcurs, anume cele ale efemerităţii, non-repetitivităţii şi dependenţei de spaţiu.
Explicaţia: la 17:07, singură în cameră şi concentrată pe un eseu, sunetul care merge la volum scăzut în fundal nu mă distrage în niciun fel, oferă un nivel minim de energie susţinătoare şi nu îmi cere nimic în schimb. Prefer asta unor Pink Floyd, Nouvelle Vague, Paraziţii, Nina Simone şi alţii, pe care îi mai scanez aşa repede prin listă, dintr-un motiv care va sta la fundamentul tezei mele: toţi au murit! Şi prin asta nu mă refer la moartea fizică, ci la formulele muzicale încheiate, la piesele pe care le ştiu pe de rost şi care nu mai au decât autoritatea istoriei care le-a făcut, sau pe care au făcut-o. Ce mai pot ele deschide azi pentru mine? Doar albumul cu amintiri şi nostalgii faţă de rockerimea din liceu sau chefurile din facultate cu Metallica la maxim. Şi o doză (considerabilă, de altfel) de respect pentru ce-au însemnat fiecare pentru mine şi pentru vremea lor.
Da, normal că istoria mă interesează din ce în ce mai puţin, nu îi mai simt autoritatea şi mă enervez când o aud invocată. Prezentul... cine ştie să-l lucreze şi să-l valorifice, să îi dea reperele şi să-i glorifice calităţile? Trecutul e ca teoria pe care o asimilezi cu minuţiozitate înainte să te apuci de ceva, dacă vrei să fii luat în serios: trebuie să o uiţi în momentul în care gândeşti sau produci ceva pe cont propriu. Fără stratul acela bine sedimentat nu vei fi demn de băgat în seamă, iar dacă te mişti tot în el devii ridicol; se poate spune la fel de bine că ai murit şi tu.
Calitatea exclusivă a muzicii electronice în acest context este că ea trăieşte doar aici şi acum, în formula care-i este proprie, adică într-un live DJ set dintr-un club undeva în lume. Nu este repetabilă, singura ei greutate stă în intensitatea basului, iar valoarea nu i se poate proba decât după un criteriu pe care tot ea l-a făcut perfect obiectiv: transa fizică.
Altfel spus, dacă muzica e bună ("DJ's are not rockstars", dar există şi în lumea lor talentaţii şi inspiraţii, la un loc cu banalii şi cu cei de umplutură), ea va acţiona ca o substanţă bine direcţionată asupra căreia nici corpul, nici raţiunea nu vor mai avea nicio putere de decizie. Folosită cum o fac eu acum, ea îşi pierde complet proprietăţile şi funcţia, fiind scoasă din elementul urban şi de mulţime care a generat-o şi care o cere din ce în ce mai mult.
O diferenţă necesară este cea faţă de un concert de jazz bazat pe improvizaţie - şi el evenimentul momentului său, dar care se adresează mai degrabă intelectului şi nu urmăreşte direct inducerea unor senzaţii de natură fizică. Muzica electronică nu este o muzică cultă, ci o muzică-cult, devenită astfel tocmai datorită capacităţilor hipnotice pe care le are. Vorbeşte stomacului şi membrelor, care îi răspund pe cont propriu, timpul de reacţie fiind cel care îi stratifică publicul şi îi evidenţiază vedetele.
This is my church. Tonight, God is a DJ
Afirmaţia de mai sus le aparţine celor de la Faithless şi datează din 1998, fiind un punct de referinţă pentru ce înseamnă cultura (muzicală) urbană din 2009. Fenomenul de clubbing şi party-urile de muzică electronică sunt definitorii pentru societatea contemporană, a cărei ideologie nu mai este una tare sau încărcată metafizic, ci una a maximei intensităţi momentane: un carpe diem exploatat din ce în ce mai inteligent şi cu mijloace tot mai potente. Ele variază de la cele underground de goa, dubstep şi drum & bass, până la un Sensation cu zeci de mii de oameni îmbrăcaţi în alb pe un stadion.
Dar toate au în comun pupitrul de mixaj, unde stă un om care, prin priceperea şi intuiţia sa, ştie să inducă mişcare. Este vorba, până la urmă, despre un cult al plăcerii şi al senzaţiei care reclamă doar prezenţă anonimă şi oferă în schimb cadrul perfect pentru afirmarea unică a trăirilor prin eliberare fizică. Valoarea fenomenului stă în chiar motivele pentru care există şi e cerut, fiind un drog asubstanţial al maselor şi un punct de maximă concentrare a ideii de urbanitate. Clubul a înlocuit catedrala şi muzeul, fiind emblema prezentului şi locul din care poţi cunoaşte prin experienţă directă orice destinaţie din lumea asta. E piaţa nopţii.
Despre DJ şi funcţia sa
Exemplu perfect de artist contemporan (post-post.. modern), DJ-ul e cel care a asimilat tradiţia şi o interpretează pentru actualitate, dându-i nota personală şi răspunzând în timp real publicului de aici şi acum. E un bricoleur prin definiţie, deoarece nu face decât să re-producă elemente deja existente, pe care însă le valorifică pentru prezenţă[1]. DJ-ul "ştie toată muzica", cunoaşte oamenii şi locurile şi creează "cocktailul momentului" în funcţie de toţi aceşti factori.
E un pasionat şi un bun profesionist, care se va adapta la atmosfera pe care o întâlneşte în fiecare club şi o va ridica până la explozie, prelucrând materia brută pe care o are la dispoziţie: sonoră, luminoasă şi umană. E "Dumnezeul momentului", pentru că ştie mai bine decât clubberii ce îşi doresc şi le oferă cu maximum de generozitate experienţa unei nopţi de împlinire curată. Un DJ nu va deveni niciodată celebru prin albume, youtube sau torenţi, ci numai prin cum ştie să umple evenimentul. Eşti acolo, îi asculţi setul şi, dacă a lucrat bine, te interesezi cine e şi vei şti să-l cauţi şi data viitoare.
Despre club şi funcţia sa
Muzica electronică se află într-o serioasă relaţie de interdependenţă cu locul în care e creată şi desfăşurată, într-o măsură mai mare decât filmul, teatrul sau celelalte genuri muzicale[2] mai mult sau mai puţin intrate în tradiţie. Fie că e vorba de hale dezafectate, complet neamenajate, de stadioane sau de cluburi destinate exclusiv acestor evenimente, calitatea principală a spaţiilor de clubbing constă în senzaţia de lume închisă pe care o oferă, unde basul hrăneşte şi încălzeşte şi unde lumina zilei nu are acces.
Spaţiul contribuie la efectul obţinut aproape în aceeaşi măsură ca muzica, produsul pe care îl formează împreună fiind cel cu adevărat relevant pentru a-nţelege contemporaneitatea şi preferinţele ei. Un club are trei elemente principale: pupitrul DJ-ului (masa de mixaj), spaţiul de dans şi barul. Există însă nişte aspecte colaterale foarte importante, care îl fac să fie un spaţiu de calitate: sisteme impecabile de sonorizare şi lumini, o structură cu deschideri ample şi tavan înalt, un bun sistem de răcire şi aerisire, precum şi o temă în amenajare. Această temă va fi şi ea una contemporană, astfel încât să facă din spaţiul acela un loc nocturn, bine izolat şi compact, unde timpul trece după principii interne şi muzica face legea.
Aici noaptea ţine cât o poţi dansa[3], iar mulţimea acţionează drept propriu-i combustibil, energiile circulând aproape material. Senzaţia asta e cea pe care o caută clubberii şi motivul pentru care turismul pentru party-uri a devenit atât de practicat.
Experienţa Ibiza: Amnesia
Aflându-ne tocmai în căutarea acelei nopţi de party de care ne vom aduce aminte toată viaţa, vara trecută am decis, alături de doi prieteni, să petrecem câteva zile în Ibiza, mai ales că eram deja în Spania de două săptămâni. Ibiza e cunoscută drept marele playground al planetei, locul care există numai pentru cluburi şi petrecăreţii interesaţi de viaţa de noapte. E un sanctuar al culturii momentului, lipsit complet de istorie şi de obişnuitele norme sociale, trăind într-un prezent permanent şi spectaculos.
Regulile de pe insulă sunt simple: nu ai voie să dormi şi, orice ai face, nu poţi fi perceput drept un ciudat. Ne-am cumpărat bilete din timp la un eveniment care ne îndeplinea toate criteriile în clubul Amnesia (#3 conform DJMag) şi am aflat în noaptea aceea ce înseamnă să te pierzi între 5000 de oameni care sunt pe exact aceeaşi lungime de undă cu tine. Să simţi că empatizaţi mai bine decât aţi fi putut-o face prin orice alte mijloace.
O experienţă de clubbing va fi cu atât mai profundă cu cât eşti mai lucid, stimulentele de orice fel dovedindu-se a fi în plus peste muzica bună. Acesta e şi cel mai bun criteriu de evaluare a DJ-ului: când ştie să te introducă într-o transă naturală asupra căreia nu mai ai nicio autoritate înseamnă că şi-a făcut bine treaba. Pete Tong, John Digweed şi Eddie Halliwell şi-au făcut-o cu siguranţă pe a lor în acea noapte.
Try it yourself
M-am transformat într-o purtătoare de cuvânt a fenomenului de clubbing poate mai mult decât sunt efectiv implicată în el. Vorbesc despre el mai mult decât frecventez party-uri (poate şi pentru că în Cluj oferta e slăbuţă, iar eu sunt foarte selectivă). Cred în el, mă interesează cauzele şi funcţia lui, vreau să-l înţeleg raţional şi să-l răspândesc printre scepticii care consideră din start că muzica electronică nici nu ar avea dreptul de a accede la statutul de gen muzical - afirmaţie parţial corectă datorită tuturor proprietăţilor pe care le-am expus mai sus. E un fenomen aparte, care trebuie abordat ca atare.
Vorbind despre DJ-i şi party-uri, simt că vorbesc despre prezent, despre oraş şi despre oamenii timpului meu mai puternic decât prin orice alt subiect. Un party electro nu mai are legătură cu preferinţele muzicale (lista mea de Winamp e în continuare plină de "morţi"), fiind o experienţă autonomă ce merită încercată ca orice altă activitate care te scoate de pe pilotul automat de fiecare zi. În plus, vine cu garanţia prospeţimii, unicităţii şi a febrei musculare de a doua zi.
Note:
[1] D:\Music\12 Our dance (feat Charlotte SAVARY).mp3 e un mix plin de autoironie la propriu-i statut pe care îl ascultam deja de ceva timp până am văzut Dr. Strangelove al lui Kubrick şi Husbands and Wives al lui Woody Allen. Am avut o satisfacţie teribilă recunoscând versuri luate ctrl+c ctrl+v după replici din filmele astea două. Ce mă încântă cel mai tare e că procesul a avut loc de la mix la originale, şi nu invers. Asta mă face să mă simt omul timpului meu.
[2] Acesta e şi motivul pentru care topul mondial al cluburilor e votat de DJ-i şi nu de clubberi, în funcţie de loc, amenajare şi mai ales de calitatea încărcăturii umane: www.djmag.com/index.php?op=top100club
[3] Cluburile de afterparty se deschid la 5 dimineaţa şi se închid când pleacă ultimul om.