Lăscărică, Salamandră, Paraipan R.I.P. - Gheorghe Dinică

Din bogata activitate teatrală a lui Gheorghe Dinică se păstrează foarte puţine înregistrări. Nebunia lui Pantalone (1971), o commedia dell'arte montată în studiourile TVR de Alexandru Tatos, avea să-i pună în valoare plasticitatea extraordinară a mişcării scenice. Spectacolul este acum disponibil pe DVD, însă din Nepotul lui Rameau (1968), o altă punere în scenă antologică (regia: David Esrig), a rămas doar banda sonoră. A fost "înfiorător de greu de jucat, un exerciţiu fabulos, năucitor", afirma Dinică despre jocul scenic din Rameau, care pulveriza opoziţia dintre teatrul de emoţie şi teatrul de expresie plastică. Filmul şi televiziunea i-au adus popularitatea în rândul celor care nu au apucat să îl vadă jucând pe scenă.

În vara anului 1978 eram un ţânc hoinărind întâia oară pe Calea Victoriei din Bucureşti. Mă aflam în dreptul hotelului Continental când l-am zărit pe "nesuferitul" de Paraipan (din Revanşa) în carne şi oase. Pentru că n-am avut îndrăzneala să-l opresc, adultul de lângă mine (pe post de stepfather) s-a dus după el şi i-a spus că e my hero, că îi văzusem toate filmele etc. Exagerase, bineînţeles. La acea vreme idolul meu avea însă alt nume: Sergiu Nicolaescu, regizor-scenarist-actor în filmele-i devenite repede un brand local, care tocmai îl surclasase pe Florin Piersic în topul preferinţelor mele copilăreşti. Cu zâmbetul său bine cunoscut, Gheorghe Dinică m-a privit fix în ochi şi, pentru o clipă, ne-am strâns mâinile. Cu această scurtă întâlnire aveam să mă fălesc multă vreme la prietenii cinefili...

A interpretat, ca nimeni altul, canalii: trădătorul Bastus din Columna, jandarmii din Golgota şi Osânda, gangsteri mai vechi sau mai noi - în Cu mâinile curate, Secretul lui Bachus şi Ticăloşii, legionarul Paraipan din Un comisar acuză şi Revanşa. Parveniţii şi oportuniştii au fost şi ei specialitatea sa: Stănică Raţiu (Felix şi Otilia), Gonzalv Ionescu (Bietul Ioanide), nuntaşul din Ilustrate cu flori de câmp sau deputatul din Ultima noapte de dragoste, alături de Lupu din Filip cel bun. L-a jucat pe găinarul Mitică (în Concurs, apologul lui Dan Piţa) şi, sub girul lui Lucian Pintilie, pe Nae Girimea în De ce trag clopotele, Mitică? şi pe Franţ Ţandără în După-amiaza unui torţionar. A fost alter ego-ul regizorului Mircea Daneliuc în epopeea sa tragi-comică şi "textualistă", Patul conjugal. Cum să uiţi apoi omenia pompierului Gică Salamandră din Explozia şi Cuibul salamandrelor? Sau pe Diplomatul din Prin cenuşa imperiului, acel izbutit road movie regizat de Andrei Blaier în 1976, compoziţie pentru care a primit un premiu de interpretare la Karlovy Vary.

În fine, după 1990, Dinică s-a mai întâlnit cu partituri "grase", în registru dramatic: cele din Casa din vis (de Ioan Cărmăzan, după scrieri de Fănuş Neagu) şi Război în bucătărie (regia: Marius Barna). Şi, da, rolul din Filantropica - block buster-ul autohton l-a readus în main stream-ul cinematografic de la noi, la început de mileniu trei. În 1993, securistul cinic, suplu şi de viitor din Cel mai iubit dintre pământeni avea să-i ofere, poate, rolul cel mai "cu priză la public" din ultimul deceniu al mileniului doi. Din 2007 a fost cap de afiş în câteva telenovele despre "vremea ţiganilor". Am omis, de bună seamă, o groază de alte ipostaze în care actorul a fost distribuit în film - baza de date imdb indică peste o sută de titluri. Înainte de plecarea sa la cele veşnice (pe 10 noiembrie 2009), Gheorghe Dinică a lăsat în urmă o filmografie impresionantă ce se întinde pe aproape jumătate de secol.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.