Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Last Picture Show, The

Filme de (re)văzut: Ce s-a întîmplat cu Peter Bogdanovich? - The Last Picture Show


Alex. Leo Şerban

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru generaţia mai tînără, numele lui Peter Bogdanovich nu mai spune mare lucru. La-nceputul anilor '70 însă, Bogdanovich (n. 1939) era unul dintre cei mai promiţători tineri regizori americani. Debutase cu un film destul de groaznic, Călătorie pe planeta femeilor preistorice, dar în acelaşi an scotea şi un film de groază propriu-zis, Targets - în care juca cel care era sinonim cu acest gen, Boris Karloff. Apoi, în 1971, ieşea pe ecrane cu acest The Last Picture Show, film "retro" (alb-negru, anii '50) care nu semăna cu nimic din ce se făcea atunci pe la Hollywood: George Lucas regiza THX 1138 (un SF intelectual), Spielberg Duel, Friedkin Filiera, iar Coppola urma să regizeze Naşul. În acelaşi an cu TLPS, Bogdanovich scria şi regiza şi unul din cele mai bune documentare despre un regizor făcute vreodată - Directed by John Ford, narat de Orson Welles. Cu timpul (eşecurile filmelor sale de ficţiune au contribuit şi ele), Bogdanovich avea să se întoarcă la prima iubire (istoria celei de-a şaptea arte), producînd cîteva din cele mai pasionante cărţi de dialoguri despre cinema.

Dar cele trei filme făcute de el începînd cu TLPS sînt minunate şi pot fi revăzute oricînd cu mare plăcere: Paper Moon (1973) i-a adus micuţei (pe atunci) Tatum O'Neal un Oscar, Ce se întîmplă, doctore? (1972) e o irezistibilă comedie burlescă aşa cum se făceau în anii '20, doar că plasată în San Francisco-ul anilor '70, iar TLPS a fost, cum spuneam, o surpriză - un film remarcabil de matur pentru vîrsta regizorului şi, în acelaşi timp, fermecător de proaspăt.

Şi de original.

Povestea are la bază un roman de Larry McMurphy (care a scris şi scenariul) şi e o frescă (făcută din viniete) a unui orăşel din Texas cu adolescenţii săi tipici, deveniţi memorabili graţie lui Jeff Bridges, Cybill Shepherd şi Timothy Bottoms. Un fel de Boogie cu şi-mai-tineri, telescopat 20 de ani în urmă faţă de anul ieşirii pe ecrane. Are două Oscaruri (Cloris Leachman şi Ben Johnson), dar ar fi meritat mult mai multe şi, oricum, nu doar asta îl face de neuitat. Ci faptul - simplu - că îţi despică inima în două.




 Toate articolele despre Last Picture Show, The

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer