Şotie - The Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans

Ce poate lega două cariere atît de diferite precum a regizorului german Werner Herzog şi a actorului hollywoodian Nicolas Cage? Veriga e Nosferatu - un film german din 1922, capodoperă a aşa-numitei şcoli expresioniste, regizat de F. W. Murnau, cu Max Schreck în rolul vampirului. În 2000, Cage a produs (fără să şi joace în el) un film intitulat Shadow of a Vampire, cu John Malkovich în rolul lui Murnau şi Willem Dafoe în rolul lui Shreck. Cît despre Herzog, acesta regizase în 1979 un remake foarte fidel după Nosferatu, cu Klaus Kinski în rolul titular. Relaţia de colaborare dintre Kinski şi Herzog e una dintre cele mai spectaculoase relaţii actor-regizor din istoria cinema-ului: Kinski era un continuator al tradiţiei actoriceşti expresioniste, deci un actor greu de utilizat în cinema-ul anilor '70-'80; dar stilul lui se integrează perfect în sistemul estetic al lui Herzog din filme ca Aguirre, der Zorn Gottes / Aguirre, mînia lui Dumnezeu şi Fitzcarraldo. În legătură cu contribuţia lui Kinski la Aguirre..., criticul Pauline Kael a notat că acesta produce de unul singur, numai prin felul în care îşi ţine corpul, efectul pe care filmele expresioniste clasice se străduiau să-l obţină prin cadre strîmbe şi decoruri violent-unghiulare. Despre personajul lui din Fitzcarraldo, Kael a scris că "nu seamănă cu nimeni altcineva, decît poate cu ce-ar fi fost Bette Davis dacă ar fi încercat să-l joace pe Rutger Hauer" - adică nu atît o fiinţă umană cît "o icoană a anormalităţii flamboaiante". Şi tot Kael e cea care observa, încă din 1989, înclinaţia pe-atunci tînărului Cage spre expresionism kinskian: "El are unele ieşiri prin păpuriş de genul acelora pe care unii dintre noi le iubim, pentru fantezia lor, la actorii de film mut; şi le face să funcţioneze cu sunet".

În Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans / Păcatele unui poliţist, Cage lucrează pentru prima dată cu Herzog: în rolul unui poliţist care începe să se drogheze pentru a-şi alina permanentele dureri de spate (rămase în urma unui accident de muncă) şi care în cîteva luni ajunge să fure droguri de la infractori, ba chiar şi din sediul poliţiei, el îşi strîmbă trupul şi îşi bulbucă ochii cu o îndrăzneală kinskiană. Nu e uşor de spus dacă îndrăznelile lui funcţionează sau nu, pentru că nu e atît de clar ce anume se vrea a fi acest film. E un film lung de două ore, cu o desfăşurare destul de amplă şi de tacticoasă (în timp ce se afundă tot mai rău în problemele lui personale, eroul încearcă să rezolve şi un caz de omor multiplu, atît cazul, cît şi problemele personale plimbîndu-l prin multe locuri şi aducîndu-l în contact cu multe personaje secundare), plasat în New Orleans la scurt timp după uraganul Katrina şi filmat cu precădere în bejuri şi griuri. Toate astea par să indice un studiu dramatic serios (cel puţin în intenţii) al unei dezintegrări psihice şi morale, cu posibile trimiteri la un marasm mai general şi cu un anumit număr de clişee (eroul are o iubită prostituată; tatăl lui, care a fost şi el tot poliţist, e acum alcoolic). Numai că, treptat, pretenţiile de investigaţie psihologică şi morală trec pe locul doi (şi în cele din urmă dispar de tot), în favoarea plăcerii pe care atît Herzog şi Cage, cît şi eroul lor, o găsesc în deraierea acestuia din urmă. Pentru erou, a scăpa frîiele - a datora bani unor gangsteri în timp ce negociază cu alţi gangsteri pentru o cotă parte din drogurile lor, totul cu colegii din poliţie pe urmele lui - e o senzaţie delicioasă, iar, la final, filmul deraiază şi el, scoţînd din pălărie o serie de rezolvări fericite (toate încurcăturile pică în cîteva secunde) şi trăgînd concluzia că eroul, aşa cum e el, e un poliţist perfect funcţional: va continua să rezolve cazuri şi, în timpul liber, să fure droguri de la diverşi amărîţi, punîndu-le pistolul la tîmplă. The Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans e cioaca unui anarhist bătrîn - o secvenţă în care eroul chinuie două doamne în vîrstă, ca să obţină o informaţie, e prezentată cu foarte clare intenţii umoristice ("Din cauza voastră se duce ţara de rîpă!" - le ceartă el).

Nu spun că merită. Spiritul anarhist al filmului e ca un chicotit interior irelevant şi, ca s-o zic pe şleau, cam senil. Dar n-aş spune nici că e un dezastru. E controlat: atunci cînd deraiază, o face la comandă şi, vorba lui Kael (apropo de umorul din Aguirre...), e ca o ocheadă bruscă pe o faţă pînă atunci serioasă - "nu-ţi vine să crezi că ai văzut-o". Kinskianismul lui Cage e şi el modulat - una e comportarea personajului atunci cînd e moderat de drogat şi alta e atunci cînd e foarte drogat, una e pe heroină şi alta e pe cocaină. Ca şi eroul lor, Herzog şi Cage gustă deliciile deraierii fără a abandona pupitrul de control. Cu toate astea, Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans e un film care probabil că n-are decît de cîştigat dacă e văzut cu mintea un pic aburită sau afumată, ceea ce e un alt fel de a spune că în jurul lui se va crea, probabil, un cult.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.