E drept că lentoarea e căutată: în prima parte a filmului îl vedem pe Cristi (un tânăr poliţist) filând un elev suspectat că face trafic de droguri, scriindu-şi rapoartele, mâncând (era să zic în linişte, dar în camera de-alături cântă Mirabela Dauer butonată în buclă de soţia sa...), făcând anticameră la şefu'. Dar este şi găsită: în toate aceste fapte cotidiene, descrise în timp real. În aşteptare, în nemişcare şi în rutină.
Să ne-nţelegem: Porumboiu nu descoperă apa caldă! Insistenţa comentatorilor pe "găselniţa" timpului real este cumva comică: cinematograful modern, de la Antonioni (vezi L'avventura) la Wenders (vezi Der Stand der Dinge / Starea lucrurilor), a întins deja răbdarea noastră până în punctul în care unii dintre noi am ajuns să savurăm "timpii morţi"... Până la urmă, e o chestiune de temperament: ceea ce unora le poate părea plictisitor, altora li se poate părea pasionant - şi, aşa cum unii cască la Antonioni, eu, recunosc, casc la multe din filmele numite "entertaining". Poate trebuie reclamat şi dreptul de a nu dori să vezi numai genul numit "entertaining": slavă Domnului, există destule filme din care poţi să alegi, iar cele mainstream sunt incomparabil mai multe (de aia se şi numesc aşa). În chestiune este dreptul unui cineast de a căuta un drum departe de cărările bătătorite. Dreptul de a risca. Dreptul de a nu fi pentru toate gusturile. Pe scurt: dreptul de a fi "dificil".
O altă capcană în care-au căzut unii comentatori este aceea de a lua de bun ce a declarat Porumboiu. În câteva din multele interviuri apărute după Cannes (şi după TIFF), acesta a declarat că filmul său este "realist". Nu "neo"(-realist), nu "hiper"(-realist), nu "supra"(-realist) şi nici "minimalist"(-realist): realist pur şi simplu! Ce-i drept, Vasluiul este realist - este oraşul pe care Porumboiu îl cunoaşte ca-n palmă, unde şi-a plasat acţiunea filmelor. Filajul este realist -"Porumboiu are un prieten poliţist" (realist, deci!) care l-a învăţat cum e treaba cu urmărirea. Decorul secţiei de poliţie este realist (deşi Anca Grădinariu l-a "denunţat" că nu este - ce caută acea tablă în biroul şefului?!) - în anticameră la şefu' se stă şi se aşteaptă (timp real = timpi morţi). Cristi se mişcă realist - mersul lui Bucur este cel mai spectaculos body language al unui actor român (aştept să fiu contrazis!). Sorbitul ciorbei e realist, vânzătoarea de la magazinul de lângă groapă e realistă, secretara lu' şefu' e realistă, Mirabela e realistă... Ce nu e "realist"?!
Restul.
Conceptul.
"Desenul din covor".
Poliţist, adjectiv e un film abstract - la fel de abstract ca o construcţie filozofică sau un tablou de Kandinski. Este despre cuvinte, despre compromisuri, despre supravegheri - şi pedepse, vezi Foucault. Dar, pentru a face toate aceste lucruri "savante" inteligibile, Porumboiu a trebuit să le ancoreze în concret. Nu "realismul" este mobilul său: acesta este doar umplutura. Halca de viaţă nu este interesantă în sine - decât, eventual, dacă eşti sociolog sau ai un fetiş pentru timpii reali (morţi); interesantă este combinaţia acelui desen abstract cu lucrurile cotidiene pe care le recunoaştem în film. Pentru că, de fapt, acea halcă de viaţă - acesta e şi paradoxul - nu te face să empatizezi cu ea, deşi e-n aşa hal "ca-n viaţă"; odată ce ai mutat-o pe un ecran, ea devine semn. Lentoarea devine punct fix. Aşteptarea devine "A".
S-a mai spus despre film că evacuează semnul (convenţia). Într-adevăr, cuvintele sunt semne - şi vedem în, deja, celebra "scenă a DEX-ului" că ele îşi pierd înţelesurile îndată ce sunt rostite cu voce tare, dintr-un dicţionar... Dar, într-o (ultimă) lovitură de maestru, Porumboiu termină filmul său pe imaginea unei table pe care Cristi desenează, cu cretă, schema flagrantului. Şi ceea ce vedem pe acea tablă (care este chiar ecranul) sunt semne. Moralmente vorbind, compromisul lui Cristi este o înfrângere (conştiinţa lui, zăpăcită de DEX şi de şef, ia o pauză); din punct de vedere cinematografic, însă, scena este o victorie a imaginii asupra cuvintelor. Abstracţia devine ceva concret (o stenogramă de semne albe pe o tablă neagră) şi, printr-un gest de o mare cruzime (soarta unui tânăr e decisă ca şi cum ai rezolva o ecuaţie), "realismul" este asasinat cu lovituri de cretă. "Semnul domneşte", iar Porumboiu o găseşte. Ce? Transcendenţa.
Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.