Un fel de... spectacol? - Odiseea Vîsoţki

Sîmbătă, 14 noiembrie 2009, la Teatrul Naţional de Operetă Ion Dacian, sala TNO, s-a jucat spectacolul Odiseea Vîsoţki, scenariul şi regia de Alexander Hausvater, în cadrul Festivalului Internaţional Viaţa e frumoasă, 2009.

Scena este ocupată de un decor care musteşte de culori vii, aproape ţipătoare. Este un fel de baracă din cadre metalice pe care stau prinse bucăţi de carton colorate divers şi lumini de ambient. În interiorul barăcii se află în partea stîngă un grup sanitar şi o cadă, iar în spate nişte saltele pe care este scris cu o linie subţire şi timidă CCCP. Mi-am spus că sigur trebuie să urmeze ceva interesant pentru că scenografia mă atrăgea prin elementele neconvenţionale.

Încă de la începutul piesei dau năvală (am ales cuvintele astfel încît să fiu în ton cu atmosfera generală) în faţa noastră toţi actorii / cîntăreţii şi nici nu începe bine chitara să vibreze sub acorduri că ei încep să se zbenguie prin toate părţile scenei, să se rostogolească şi să cînte mai mult sau mai puţin bine. Majoritatea sunt tineri şi frumoşi, dar printre ei se văd pierduţi un vagabond şi un bărbat de vîrstă mijlocie care se vrea a fi un ofiţer KGB. Nici pînă în ziua de azi n-am înţeles ce rol aveau cei doi acolo.

În cartier pe-o stradă se petrece toată acţiunea şi cred că tot acolo ar fi trebuit să fi fost prezentată. Tot spectacolul e un talmeş-balmeş de alergături, sărituri şi ţopăieli pe muzica lui Vladimir Vîsoţki. Care muzică este acel gen ce atrage ca un magnet la primele acorduri ca să dezamăgească pe parcurs pentru că devine plictisitoare ca urmare a repetitivităţii ritmului. Este un fel de folk rusesc, cîntat şi creat în timpul perioadei sovietice, cu un ritm supărat şi sacadat, instigînd la rebeliune şi la strigăte de ură împotriva sistemului. Acompaniamentul muzical a fost format dintr-o orgă, o chitară şi un violoncel.

Muzica lui Vladimir Vîsoţki este una destul de simplă şi ascultînd-o timp de o oră şi puţin cît a ţinut spectacolul am avut impresia că mă învîrt în acelaşi bîzîit nedesluşit fără să reuşesc să prind vreun sens al melodiei. Nu mi se pare a fi o muzică ce ar putea genera o poveste.

După ce au spus ceva legat de strada şi cartierul în care se presupune că s-ar desfăşura acţiunea, tinerii au dat în gîfîială pe la mijlocul spectacolului ca urmare a mişcării necontenite. Dacă şi-au imaginat că neputinţa coregrafică, completată de slăbiciunea regizorală a întregului spectacol, ar fi putut să fie compensată de mişcările lor mai mult decît haotice, s-au înşelat foarte tare.

Poate că de fapt în spatele acestor mişcări era o poveste anume, însă ea nu s-a făcut înţeleasă de noi noi, spectatorii. Nu am reuşit să surprind nici un fir narativ oricît m-am concentrat. Nu am reuşit să înţeleg nici de ce a trebuit să se vorbească în rusă, fără să ne fie tradus şi nouă, românilor de rînd. Dacă intenţia era să se arate că partea aceea e mai puţin importantă cu atît mai rău pentru că, spre surprinderea noastră, ponderea ei a fost aproape egală cu ponderea cîntecelor / vorbelor în română.

M-am simţit tîrîtă într-un joc destul de trist al unor tineri, undeva pe o stradă într-un cartier sinistru. Actorii au fost destul de puţin creativi şi sinceri, mizînd mai mult pe zbenguială aleatorie şi pe gesturile care în anumite momente se duceau cam mult în zona vulgarului, fără să aibă vreo justificare (de exemplu, n-am înţeles de ce s-au dezbrăcat toţi aproape complet, s-au băgat în cadă şi au început să se mîngîie, strigînd cuvinte de libertate? A fi liber înseamnă a avea voie să te dezbraci în public?)

A fost ca un zumzet continuu de zgomote nedesluşite în care uneori se vorbea în română, uneori în rusă, aşa ca într-o tresărire neîncetată şi bruscă dintr-un vis stupid şi aproape inutil. Din cînd în cînd se mai auzeau îndemnuri precum Mortul e mort, i se rupe oricum sau Nici iadul nu-i bine condus. Poate că doreau să stîrnească rîsul cu aceste replici, care e adevărat erau cît de cît adecvate pentru aşa ceva, dar care pentru a putea ajunge să amuze trebuiau să fie prezentate într-un context mult mai convingător şi mai elaborat.

Spre uimirea mea ajunsesem pînă acolo încît să nu ştiu ce-i cu mine din cauza dezorientării. La final în adîncul meu îmi doream să fug cît mai repede. M-am uitat în jur şi sala pe jumătate plină vuia de aplauze. Presăraţi între cei ce aplaudau erau şi oameni care se uitau muţi de uimire şi supărare neştiind la rîndul lor ce să mai înţeleagă, de parcă ar fi fost ceva de înţeles. La ieşirea din sală, învîrtindu-mă printre spectatori mi-am dat seama că de fapt a fost mai rău decît am avut eu indulgenţa să-l cataloghez. Lumea era dezamăgită profund din cauzele pe care le-am enumerat mai sus, unii fiind atît de revoltaţi încît o afirmau aproape indignaţi.


Un fel de... compendiu?

Reproduc o discuţie surprinsă între o doamnă şi un domn care cu siguranţă erau mai în temă decît mine, datorită experienţei vîrstei şi faptului că, din cîte am înţeles, veneau destul de des la Operetă:
Doamna: Au fost jalnici. Dar cum se poate să iasă cu aşa ceva pe scenă? Ei nu-şi dau seama cît sunt de slabi? Nu-mi vine să cred ce s-a întîmplat.
Domnul: Eu te înţeleg, dar să ştii că nu e numai vina lor. Nu au un om ca lumea care să îi coordoneze, care să îi ajute să devină mai buni. Nu are cine să îi înveţe şi de aia s-a ajuns aici.
Doamna: Dacă le-ar fi pus cineva o oglindă în faţă poate că şi-ar fi dat seama măcar puţin de ceea ce le-a ieşit!


Un fel de... epilog?

Din experienţa pe care am dobîndit-o mergînd şi văzînd / ascultînd spectacole de toate felurile am deprins obiceiuri plăcute şi cu fiecare lucru bun descoperit principiile mele au devenit tot mai solide şi mai sănătoase.

Aşadar, consider în primul rînd, că atunci cînd se prezintă ceva unui public, chiar dacă ideea este bună sau extraordinară trebuie să se facă în aşa fel încît acel public să înţeleagă ceva din ceea ce se vrea exprimat. De aici şi pînă la a face acţiunea / personajele să devină plăcute şi apreciate este cale lungă, dar nu neapărat necesară atît timp cît se reuşeşte a se induce o stare omului care priveşte. Sau atît timp cît se reuşeşte a se crea o frîntură de sens, în speranţa că spectatorul va ieşi cu mintea limpede, sau măcar puţin calmat, dar nu cu o sumă de întrebări în plus şi scrîşnind din dinţi deranjat din cauză că a fost supus unei încercări nedrepte în care trebuia să ghicească ce vor ăia de la el.

În al doilea rînd, eu ca spectator cînd merg să văd o piesă fie ea de muzică, teatru, dans sau orice alt fel de exprimare artistică, consider că trebuie să văd ceva frumos, însuşi cuvîntul artă desemnînd ceva agreabil, plăcut. Sunt de acord cu vulgaritatea sau cu sexualitatea exprimată în orice fel atît timp cît este argumentată o anumită viziune. Altfel, îmi este de ajuns să ies pe stradă şi să văd vulgarităţi la tot pasul şi să mă tot satur de ele. E destul de greu a se arăta ceva ce acum se consideră a fi la mişto şi trebuie ceva tărie, inteligenţă şi înţelepciune astfel încît să nu se ajungă la a-i face pe spectatori să creadă că sunt luaţi chiar ei la mişto, cînd de fapt intenţia era alta.

Singura comparaţie care mi-a venit subit în minte cu trimitere la ce am spus mai sus este piesa de teatru With A Little Help From My Friends care avea o acţiune bine conturată, dar modul în care era exprimată era unul repugnant, dur, neplăcut, dar făcut astfel în mod voit; actorii au realizat jocul la mişto, dar partea bună a fost că a existat ceva modestie şi pricepere în a o arăta.

În al treilea rînd, dacă actorul sau regizorul nu este capabil acum să facă şi să ofere ceva cît de cît coerent şi agreabil, părerea mea e că mai bine nu se mai face nimic şi se revine peste un anumit timp cînd se ştie sigur că o să iasă bine.

Şi nu neapărat în cele din urmă, nu reuşesc încă să-mi dau seama ce se întîmplă cu cea mai mare parte din public de nu aşteaptă sa se termine spectacolul bine că şi începe să aplaude (oare o fi ceva tipic pentru acest oraş?). Sugestia mea este că dacă această parte din public se grăbeşte aşa mult şi la o manifestare culturală, mai bine să rămînă pe stradă unde toată lumea e într-o continuă grabă bezmetică. La un spectacol trebuie răbdare şi respect pentru cei care prezintă. Se cere mai multă înţelegere pentru ce se serveşte şi mai puţină repezeală inconştientă şi chiar stupidă de a da din mîini doar pentru că aşa dă bine sau pentru că aşa trebuie.

Ştiu că e de rîsul-plînsul, dar, din păcate, dacă spectatorul nostru ar auzi numai surle şi trîmbiţe la un spectacol ar aplauda şi două ore în continuu pentru că aşa înţelege el voia bună, profunzimea şi respectul.