O comedie larmoaiantă - Le concert

Radu Mihăileanu reia în Le concert o temă aproape lui, pe marginea căreia a croşetat şi în filmele anterioare (Train de vie şi Va, vis et deviens) - exilul ca moment decisiv al devenirii. Pentru ca tema sa să capete greutate, regizorul-scenarist o pregăteşte şi o livrează ca pe un moment de vârf (în scena-cheie din final, pe care se sprijină tot filmul) şi pentru ca aceasta să iasă aşa cum îşi doreşte, pune în scenă o întreagă artilerie dramaturgică şi cinematografică. Cu alte cuvinte găseşte un pretext juicy şi o ia la vale cu graţie.

Un fost dirijor la Balşoi, retrogradat om de serviciu în acelaşi teatru de Brejnev, găseşte în biroul directorului o invitaţie de turneu la Paris pe care se decide să o onoreze împreună cu membrii evrei ai orchestrei pe care o conducea cu 30 de ani în urmă, muzicieni concediaţi atunci din motive antisemite, acum ajunşi muncitori. Ceea ce porneşte ca o farsă socială cu premise de succes (condiţiile puse la Paris de orchestra improvizată, drumul pe jos spre aeroport pentru că autobuzele tocmite din Rusia dau ţeapă) continuă ca o partitură grosolană lipsită de măsură (vizele false puse de ţigani la aeroport sub ochii poliţiştilor; comportamentul sălbatic al muzicienilor ruşi care înnebunesc instant când văd Euro sau vând telefoane mobile chinezeşti la Paris).

În final totul se sfârşeşte ca o comedie larmoaiantă care se slujeşte de situaţii artificiale, psihologii superficiale şi de un bogat ambalaj sentimental ca să livreze "surpriza". Un concert de Ceaikovski frumos filmat, dar cam atât.