Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ho Ho Ho

Nici un licăr - Ho Ho Ho


Andrei Gorzo

Dilema Veche, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
A spune că momentele de comedie burlescă din Ho Ho Ho sînt primitive înseamnă a-i jigni pe aşa-numiţii "cineaşti primitivi" - cei din perioada 1900-1910. Aceştia obişnuiau să plaseze o cameră de filmare în faţa actorilor şi să-i lase să-şi facă treaba de la un capăt la altul, ca la teatru; dacă filmul era o comedie şi actorii îşi cunoşteau bine treaba (îşi coregrafiaseră bine numărul), modul ăsta de filmare era perfect OK - îi permitea spectatorului să le savureze coregrafia din cel mai bun unghi.

În Ho Ho Ho, gagurile burleşti sînt construite din montaj: actorii nu trebuie să execute fluent împiedicări şi căderi prea complicate - montajul (sau, mai exact, decupajul - planul iniţial de filmare) e cel care ar trebui să asigure fluenţa. Or, decupajul e făcut fără cap. La un moment dat, Ştefan Bănică Jr. stă în faţa unui pisoar, ca şi cînd s-ar pregăti să-l folosească. În spatele lui e un copil rău. Acesta îşi ia avînt, cu intenţia de a-i trage lui Bănică un şut în fund. Bănică se dă la o parte şi copilul ajunge cu capul în pisoar. Încă o dată, toată acţiunea e construită la montaj, din cadre separate. Şi e gîndită atît de prost încît nu numai că nu e fluentă, dar nu e nici măcar inteligibilă fizic. Nu se înţelege de ce anume se împiedică băieţelul, sau dacă se împiedică de ceva. Dacă nu, atunci de ce ajunge cu capul acolo? De ce nu întinde măcar o mînă în faţă, ca să amortizeze căderea? Ca gag, acţiunea e zero barat - nu-i poate face să rîdă decît pe genul de oameni pentru care imaginea unui copil cu capul în pisoar e comică în sine: burlescul fără coregrafie e doar brutalitate. Încă un exemplu? Mai tîrziu, cineva aleargă împingînd un cărucior de supermarket; se împiedică şi în imaginea următoare a ajuns în cărucior, cu picioarele în sus. Aceeaşi trişerie, aceeaşi stîngăcie în execuţie, aceeaşi înţelegere primitivă a principiilor burlescului - important e să ajungă cineva cu cracii în sus. În realitate, important e cum ajunge; în asta constă meşteşugul comediei. De mai bine de 100 de ani cîţi are cinema-ul, oamenii de pe ecran tot ajung cu cracii în sus, iar realizatorii de comedii - ăia cît de cît decenţi - se tot chinuie să vină cu înflorituri, cu variaţiuni la acest trop de bază. Asta nu ţine de vreo ambiţie de a concura cu Chaplin sau Keaton, ci de o minimă mîndrie profesională, de un minim respect pentru public.

Realizatorii acestui film - producătorul Andrei Boncea şi regizorul Jesús del Cerro - nu au această minimă mîndrie, acest minim respect. Dacă le-ar fi avut, n-ar fi lăsat gagurile cu cei doi mecanici incompetenţi aşa cum le-au lăsat - s-ar fi străduit să vină cu "faze" mai puţin fumate decît aia cu uleiul care sare pe ei sau aia cu capacul de motor care le explodează în faţă. După cum nu şi-ar fi lăsat personajele negative - trei hoţi care plănuiesc să spargă o bijuterie dintr-un Mall, în preajma Crăciunului - atît de nediferenţiate cum le-au lăsat: nu i-ar fi băgat camera sub nas unei actriţe (bune) ca Iulia Lazăr, spunîndu-i: "Poftim! Fii comică!", după ce i-au dat numai patru replici amărîte şi cîteva perechi de ochelari (pe care să le tot schimbe între ele); şi n-ar fi folosit exact aceeaşi strategie - "Ia de-aici o pereche de ochelari şi schimonoseşte-te cît poţi!" - şi cu Laura Cosoi (în rolul dirijoarei unui cor de copii).

Filmul are doi scenarişti trecuţi pe generic - la ce Dumnezeu au lucrat? La gaguri nu, la personaje secundare nu, la intrigi secundare (de pildă, la un plan coerent al jafului), iarăşi nu, la relaţia centrală - cea dintre un hoţ păgubos (Bănică) şi un copil rătăcit de mama lui - din nou nu. Lasă că aceasta din urmă e artificială, aşa e şi în filmele hollywoodiene pe care le copiază Ho Ho Ho, dar acolo trecerile de la animozitate la duioşie sînt, măcar, corect gradate, pe cînd, aici, reglajul e de mîntuială - mecanismul scrîşneşte la fiecare schimbare de registru. Şi ce-i cu vorbele de duh pe care şi le aruncă hoţii unul altuia? Mostră: "Îi pun pe băieţi să te scarpine pe buric din interior." Ce caută golănia asta insuficient de stilizată într-un film altminteri aseptic, în care figuraţia de la Mall constă numai din feţe spălate, iar "aurolacii" devin pici dickensieni?

Cu excepţia directorului de imagine (care a livrat exact lustrul hollywoodian cerut), nici unul dintre oamenii "de bază" din spatele camerelor n-a contribuit nici măcar cu o scînteie vizibilă de talent, ceea ce bineînţeles că nu le-a permis nici oamenilor din faţa camerelor (unii dintre ei, talentaţi) să producă vreuna. Oare Boncea ştie măcar ce-i ăla talent? Sau îşi închipuie că se poate şi fără el, atîta timp cît produsul are un aer general de Hollywood (aer pe care orice regizor de reclame i-l poate da)? Chiar atît de tare să dispreţuiască publicul?




 Toate articolele despre Ho Ho Ho


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer