Nicolas Roeg e un cineast underground în sensul în care nu face parte din vreun canon cinematografic, dacă există aşa ceva. Nu figurează pe lista Bergman, Antonioni, Tarkovsky, nici pe lista Coppola, Scorsese, Tarantino, nici pe cea cu filme de groază, nici pe lista asiatică şi nici în Noul Val românesc.
Lăsat în afara listelor, Roeg interesează dacă afli cumva, cum ştii tu, de unul dintre cele trei, patru filme bune din anii '70, dintre care Performance (1970) şi The Man Who Fell to Earth (1976) sunt şi astăzi, am descoperit, filme-cult. Ambele au vedete rock ale vremii în roluri principale: David Bowie joacă un extraterestru în vizită pe pământ, Mick Jagger, un muzician hipiot. Muzică bună, rock-staruri cu un farmec bizar şi poveşti liminale, tinereţea lui Nicolas Roeg a sunat bine.
Înainte de a se apuca de regie, cineastul britanic a semnat imaginea unor producţii mari, printre care Far From the Madding Crowd, (1967, regia John Schlesinger), film de care-mi amintesc şi fără lecitină. Întâlnirea cu scenaristul şi regizorul Donald Cammell a făcut ca Roeg să apară co-regizor pe genericul Performance, probabil în urma flerului vizual şi a ideilor de montaj. Realizat în plină perioadă hippie, filmul aduce împreună personaje care în viaţa reglementară nu ar avea cum să se atingă: un gangster pe fugă şi un ménage-à-trois hipiot, condus de pop-starul retras Turner (Mick Jagger).
Chas Devlin (James Fox) e un bătăuş cu ştaif, încorporat în mafia Londrei. Ratând o misiune importantă, e nevoit să fugă din calea găştii răzbunătoare, găsindu-şi adăpost temporar în casa lui Turner şi a celor două amante ale sale. Aici, viaţa eliberată de constrângeri sociale şi meniul fantezist înceţoşează hotarul dintre identităţile colocatarilor.
Performance farmecă până în roşu cu al său trio de hipioţi
Regia de imagine marca Roeg, montajul abrupt şi imagistica tripantă "tripează" de la prima secvenţă în care o maşină în mers este montată în paralel cu o partidă de sex. De altfel, montajul în paralel este depăşit în frecvenţă doar de elipsele mari de timp, în urma cărora acţiunea se lasă ghicită în spiritul unui puzzle sau, poate, a unei spânzurători. Inegal gândit ca scenariu, Performance duce cu gândul la structurile lui Kubrick, evoluând de la prima jumătate de film cu gangsteri la adevărata atracţie, timpul împreună al gangsterului cu hipioţii. Pe lângă cele două părţi distincte ale filmului, violenţa cinic-neagră din prima jumătate aminteşte şi ea de portocala mecanică, apropierea de Kubrick neputând fi însă extinsă şi asupra regiei.
Deşi personajul principal e gangsterul Chas, tema filmului, problematizarea identităţii, este ilustrată pe afişul din 1970 prin două portrete diferite ale lui Mick Jagger. Însă atât pop-starul cu blocaj artistic, cât şi gangsterul urmărit de alţi gangsteri mai răi au nevoie de o altă imagine. Plecând de la prima formă publică de schimbare a sinelui - noul paşaport comandat de Chas -, timpul petrecut împreună de cei patru se compune din numere, imagini şi spectacole (act, image and performance). Rolurile pe care Chas este nevoit să le joace pentru a fi acceptat în casa hipioţilor sunt preocupări fundamentale ale muzicianului Turner.
Chas ajunge în casa lor cu părul proaspăt vopsit în roşu şi îşi declară meseria de jongler ca alibi artistic în faţa lui Turner. Odată scăpat de urmăritorii mafioţi, el revine la culoarea naturală, însă faţă în faţă cu Turner şi Pherbe înţelege că părul roşu ajunsese imaginea numărului său de "jongler". Pherbe, iubita stabilă a muzicianului, îi destăinuie mai târziu cum Turner, în mijlocul creaţiei, a aruncat o privire în oglinda din tavan, iar demonul care obişnuia să-l privească înapoi a dispărut. "E blocat... Şi-a pierdut demonul. Credea că-l poate controla, jonglând în acelaşi timp cu toate bilele, milioane de bile". Metafora jonglerului se oglindeşte la nivelulul imediat superior în ideea de spectacol permanent. Provocat de nesinceritatea lui Chas, Turner îi declară că "cel mai bun performer (n.a. în sensul artelor spectacolului) este cel care atinge nebunia."
Sub pretextul de a-i face o poză de paşaport, Turner şi fetele îl hrănesc pe Chas cu ciuperci halucinogene, "ca să-l desfacă puţin, să vadă cum funcţionează". Cu viaţa organizată între control şi alcool, Chas reacţionează panicard la provocarea drogului. Lucrurile i se întâmplă parcă fără voie: iubita lui Turner îl alintă în pat şi-i atrage atenţia că, din păcate, e un bărbat fără nicio parte feminină; împreună cu Turner şi Lucy, ei îl deghizează într-un hipiot afumat de-al casei, care urmăreşte însă în continuare cu ochii larg deschişi cum Turner îi cântă în faţă. Halucinaţia se extinde, Turner luând locul şefului mafioţilor şi cântând indicaţii în biroul din care Chas obişnuia să le primească în prima parte a filmului.
Un triunghi ideal lipsit de plictisitoarele probleme conjugale à la Jules et Jim
Blocat în artă la fel ca Chas în viaţă, Turner îl priveşte pe Chas, blocat în viaţă, la fel ca Turner în artă. Gândul este urmărit până la capătul cercului: când mafioţii înconjoară casa, identitatea trebuie schimbată.
Generos şi, mai ales, actual ca problematică, Performance farmecă cu al său trio de hipioţi. Mick Jagger e tânăr, frumos şi arogant. Interpretarea lui se apropie mai mult de un performance actoricesc, Jagger netrebuind să intre în pielea unui personaj foarte diferit, ci mai degrabă să comunice prin sine. Partenerele lui Turner, iubita Pherbe, jucată de Anita Pallenberg (de căutat pe google.images) şi amanta adolescentă cu accent franţuzesc transmit fantezia dragostei libere într-un triunghi ideal lipsit de plictisitoarele probleme conjugale à la Jules et Jim (1962, regia François Truffaut). Talentul de operator al lui Nicolas Roeg e evident în prima secvenţă de dragoste în trei sub un baldachin vaporos, pe acorduri extrem-orientale. Surprinzător de contemporană, cu filmări din mână, ameţitoare "neglijenţe" de claritate şi peliculă imperfectă, secvenţa sare din 1970 direct în azi.
O casă de nebuni pentru Chas ("păr lung, rataţi, dragoste liberă, droguri"), trioul de iubiţi artişti nu e blocat în perioada hippie, e acelaşi ca şi cel de-acum, dintr-un apartament în care probabil că am fost deja. Construct normat şi judecabil, identitatea îşi vede graniţele atinse în Performance unde, ne spune Mick Jagger, "nimic nu e adevărat, totul e permis".
În 1975, Roeg regizează The Man Who Fell to Earth, cu Ziggy Stardust-David Bowie în rol principal. Filmul începe după cum anunţă titlul: unghiuri subiective ale unei fiinţe căzând dintre planete şi sateliţi direct pe pământ. Deşi două cadre din cădere amintesc de zborul ţăranului din Andrei Rubliov, sensul acestei căderi e mult mai laic decât viziunea rusului. Zburătorul lui Roeg e deghizat într-un misterios umanoid androgin, cu păr portocaliu şi ochi de culori diferite. David Bowie descinde pe pământ cu paşaport britanic. Misiunea nepământeanului este de a transporta de pe Terra apă către planeta sa, lovită de secetă totală. Aducând cu sine invenţii revoluţionare, Mr. Newton ridică timp de câteva elipse un imperiu financiar pentru finanţarea proiectului. Însă FBI-ul cel rău îi neutralizează mica afacere, luându-l prizonier şi cobai pentru teste extraterestre. Învăţat cu ginul de către prietena sa pământeană, Mr. Newton alunecă în alcoolism sever în timpul testelor; eliberat din lipsă de informaţii concludente, Mr. Newton scoate un album de muzică, sperând că, dacă nu el, măcar sunetele să ajungă la familia sa de pe planeta cealaltă.
Un parcurs cu adevărat picaresc, naufragiul extraterestrului pe pământ e privit cu ironie amară, din perspectiva slăbiciunilor omeneşti. Iniţial un individ stăpân pe soarta lui, Mr. Newton sucombă în faţa femeii, a alcoolului şi a unui sistem de control ineficient. Concluzia e şi ea o ironie surprinzătoare, în ton cu distribuirea lui Bowie în rolul principal.
Banalitatea viciilor pământene care-l termină pe domnul extraterestru e subliniată de secvenţele de pe planeta cealaltă şi de adevăratul chip al lui Mr. Newton. Costumele nepământenilor duc la accesoriile tubulare de pe Dune, familia lui Bowie cutreierând deşertul extraterestru într-un cort expresionist. Simpatica naivitate a "efectelor speciale", desprinse parcă dintr-o montare de teatru actuală, e totuşi reabilitată de secvenţa transformării lui Mr. Newton în extraterestru. Pentru a scăpa în sfârşit de avansurile liftierei îndrăgostite, domnul îşi descoperă pupilele verticale şi carnea alb-gelatinoasă. Mai departe, Roeg explorează costumul umanoid-extraterestru în coregrafii spaţiale: Mr. Newton se visează împroşcat de jerbele de apă lipsă, psihedelic, în rotire orizontală. Vremea flashback-urilor nu trecuse încă, montajul lui Roeg e pământ cu planetă deşert, acţiuni paralele în prezent / prezent, prezent / trecut, dimensiuni, combinaţii. Mai puţin SF, cât existenţialism alegoric, The Man Who Fell to Earth / David Bowie e un cult pentru fanii lui, trash-SF, nostalgia transfocării şaptezeciste, nostalgia montajului ne-invizibil.
Între cele două filme cu icon-uri de pe scena progresivă, Roeg face o excursie în Australia pentru Walkabout (1971). Titlul e un ritual de iniţiere indigen: băştinaşii îşi lăsau copiii liberi în deşert ca să se maturizeze pe repede-nainte. În înscenarea lui Roeg, un indigen maturizat salvează de la moarte un frate mai mic şi o soră mai mare, englezi civilizaţi, abandonaţi în deşert de tatăl nebun sinucigaş. Intriga subţire ca nisipul e un pretext pentru dezmăţ vizual în deşertul de dincolo de Melbourne. La întrebarea unde-ţi place mai mult, la ţară sau la oraş, Roeg răspunde cu apusuri şi răsărituri, vânătoare de canguri şi meditaţie hipioată asupra purităţii vieţii în deşert, mult mai OK decât în intersecţii. Senzaţii şi vizual, filosofie puţină, băiatul negru şi fata blondă înoată subacvatic.
Începând cu Don't Look Now (1973), Roeg se eliberează film cu film de nisipurile mişcătoare ale hipioţeniei, migrând spre thrillere concentrate pe caracterul magic al copiilor. Preocupare constantă până la ultimul său film din 2007, Puffball, copiii sunt pretext de crimă în Don't Look Now, Eureka (1981), The Witches (1990). Muzicienii carismatici sunt înlocuiţi de femei frumoase: Julie Christie (Don't Look Now), Theresa Russell (Eureka), Kelly Reilly (Puffball), de secvenţe erotice (culminând cu pur eroticul Bad Timing, 1980) şi de ameninţarea adusă cu sine de copii. Problematicile terestre şi potenţialul de policier / groază îl aduc aici pe Roeg între realizatorii de film buni, însă lipsiţi de frământarea excepţiei existenţiale.
Concluzia ar fi că tot mai bine e-n tinereţe, în anii '70, când hipioţenia nu era un lucru rău, cel puţin pentru filme. Votez cu The Man Who Fell to Earth şi cu Performance, cu Bowie şi cu Jagger. Turn it up!