Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2004

Aş vrea să vedeţi - După TIFF (II)


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iunie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Adevărul este că nutresc sentimente încurcate în legătură cu festivalurile de film; de exemplu, Festivalul Internaţional de Film Transilvania – TIFF (al cărui director artistic, Mihai Chirilov, probabil că ia măsuri chiar în clipa asta pentru ca numele Gorzo să fie şters de pe viitoarele liste de invitaţi pînă cînd purtătorul său îşi descurcă sentimentele.) Cum scrii despre nişte filme pe care majoritatea cititorilor nu vor avea ocazia să le vadă? Ce sens (pe lîngă unul pur informativ) mai are întreaga chestie, atunci cînd cititorul nu-ţi poate cîntări, întări sau strivi opiniile cu greutatea propriei experienţe? Ce-i mai rămîne cronicarului din iluzia – mereu fragilă – a propriei utilităţi sociale, atunci cînd cititorul nu se mai poate enerva din cauza nedreptăţii făcute unui film şi nu-l mai poate înjura pe cronicar, descărcîndu-şi astfel energia negativă şi ieşind din experienţă mai sănătos, mai calm, mai bun decît înainte?

În astfel de momente îmi devine clar cît de puţin important e, pînă la urmă, verdictul unei cronici – degetul acela mare îndreptat spre cer sau spre pămînt. Ce motiv ar putea avea cititorul să se ia după deget? (Grosimea lui? Numele posesorului? Ceva-mi spune că mişcările degetului n-au jucat un rol chiar atît de important în impunerea acelui nume.) În astfel de momente, cînd indicaţiile degetului oricum n-ar mai folosi la nimic (festivalul s-a terminat), pare să mi se confirme bănuiala că alta e, de fapt, datoria cronicarului. Joseph Conrad a definit-o demult, fără să ştie: "Ţelul pe care mă străduiesc să-l ating este (...) să vă fac să auziţi, să vă fac să simţiţi şi, mai presus de orice, să vă fac să vedeţi. Atît şi nimic mai mult, asta-i tot!"

De exemplu, aş vrea să-l auziţi pe unul din cei doi alpinişti britanici din docudrama Căzut în hău/ Touching the Void amintindu-şi: "Mi-era atît de sete încît mi se părea că pot să miros apa din zăpada din jurul meu." Într-o reconstituire a dramaticei expediţii întreprinse de Joe Simpson şi Simon Yates în Anzii Peruani, în 1985, îl vedem pe Simpson atîrnat de o frînghie în viscol, cu piciorul rupt, trăgîndu-şi tovarăşul după el în prăpastie. Yates taie frînghia. Simpson se trezeşte într-o crevasă. Nu poate să urce la suprafaţă. Deci coboară, de-a lungul unui perete care nu se mai termină, într-un întuneric care poate adăposti orice. Aş vrea să-l auziţi cu cît calm povesteşte acum: "Am pierdut ceva [acolo]. M-am pierdut pe mine." Aş vrea să vedeţi în mărturisirea asta nu o figură de stil, ci o relatare riguroasă: dincolo de revelaţia năucitoare despre cît poate duce corpul omenesc, aş vrea să auziţi întrebarea pe care filmul lui Kevin Macdonald o pune în surdină, cu o nelinişte pe care nici un prim-plan cu Simpson cel de azi – în plină formă, gata s-o ia de la început – n-o poate alunga: cît poate duce spiritul omenesc înainte de a se pierde pe drum?

Aş mai vrea să-i vedeţi pe Benoît Delépine şi Gustave Kervern, protagoniştii şi realizatorii comediei franco-belgiene Aaltra: un urs zbîrlit şi un sfinx uşor scîrbit. Sînt duşmani care, în urma unui accident, rămîn infirmi. La spital zac în paturi vecine, întorcîndu-şi spatele şi plîngînd pe tăcute; e singurul moment din film în care par învinşi. De-acum încolo, fără să-şi vorbească, vor pune la cale un spectacol pe cît de scandalos pe atît de stenic, confiscînd floricelele unui copil, tratînd nişte buni samariteni ca pe nişte servitori, agresînd cu multă energie sau exploatînd fără pic de jenă orice sentimentalism stîrnit de condiţia lor, orice gest politic-corect făcut în direcţia lor. Aş vrea să-i vedeţi – doi duri înrudiţi cu vagabonzii lui Jean Renoir şi învăluiţi într-o tăcere la fel de inteligentă ca a lui Jacques Tati, cerînd prin tot ce fac să fie trataţi ca nişte mitocani şi nu ca nişte infirmi. Cerere aprobată.

După cum aş vrea să-i vedeţi pe cei cîţiva credincioşi care stau de vorbă cu Dumnezeu în documentarul lui Ulrich Seidl, În numele fiului/ Jesus Du weisst. N-aş vrea să-i priviţi nici de sus, nici de jos; camera stă chiar la nivelul lor şi îi priveşte în faţă, mereu de la aceeaşi distanţă, atentă să nu încurajeze nici identificarea spectatorului, dar nici repulsia. Aş vrea s-o auziţi pe femeia aflată într-o criză de tip soţ-televizor-telecomandă: "Trimite-le, Doamne, Duhul Tău Sfînt producătorilor, ca să schimbe emisiunea!" Sau pe cea care-L ţine la curent pe Iisus, ca pe un complice, cu ultimele ei manevre din războiul total care este viaţa ei conjugală. Dar în primul rînd aş vrea să simţiţi cum creşte filmul, cum trece de nivelul unei parade de ciudaţi şi urmăreşte sufletele astea neliniştite cu răbdare, cu loialitate, într-o zonă pe care nici comedia, nici psihologia n-o mai pot acoperi. La final, una dintre femei se roagă pentru ca plecarea ei din lumea asta să fie uşoară şi demnă: atît şi nimic mai mult, şi asta-i tot.



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2004


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Morbid şi voyeurist - Alejandro Amenábar, Carmen Mezincescu
 3X3: Kim Ki-Duk, Carmen Mezincescu
 3X3: Lars von Trier, Carmen Mezincescu
 3X3: Wong Kar-wai, Carmen Mezincescu
 De ce e cool TIFF (ediţia 2004), Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2004


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer