În perioada 19-25 noiembrie 2009, Ambasada Statului Israel a organizat, în parteneriat cu Cinemateca Română, o nouă ediţie a Festivalului Filmului Israelian.
Ca şi în anii precedenţi, toate filmele au fost proiectate la Cinema Eforie. Au existat, totuşi, două noutăţi importante. În primul rînd, organizatorii au avut excelenta idee de a prezenta, înaintea fiecărui lungmetraj, două scurtmetraje de animaţie realizate de studenţii Academiei de Arte şi Design Bezalel din Ierusalim, majoritatea acestor filme fiind delectabile. În al doilea rînd, programul evenimentului nu a mai inclus doar producţii recente, ci filme realizate de-a lungul a patru decenii (1969-2008), oferind astfel spectatorilor fideli o perspectivă diacronică asupra cinematografiei israeliene. Cel mai recent a fost filmul de deschidere, Eli şi Ben al lui Ori Ravid, însă favoritul meu a fost chiar cel mai vechi titlu din program, Canalul Blaumilch de Ephraim Kishon.
O comedie savuroasă, nominalizată în 1970 la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, care poate sta cu fruntea sus alături de producţiile similare franceze şi americane ale epocii. Aici am găsit o ilustrare exemplară a proverbului românesc "Un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate": un evadat de la un sanatoriu psihiatric fură un compresor şi începe să găurească cu picamărul o stradă principală din Tel Aviv. Locuitorii din cartier se revoltă, însă poliţiştii îl iau sub protecţia lor pe "muncitorul" perseverent, nesuspectînd nimic, deşi acesta e îmbrăcat în cămaşă de forţă, rămîne după un timp în nădragi şi nu spune nimic altceva decît "Blaumilch" (numele cu care şi-a botezat iubitul... compresor). Filmul se transformă treptat într-o satiră blîndă la adresa conflictelor politice din administraţia publică locală, în care fiecare departament încearcă să pară atotştiutor, deşi habar n-are ce se întîmplă sub ochii lui, şi să paseze mai departe responsabilitatea.
Finalul este antologic: strada, inundată de apa mării, e transformată în canal, care e inaugurat într-o atmosferă de "pupat toţi piaţa endependenţi"; mai mult, autorităţile locale îşi anunţă intenţia de a face din oraş o... Veneţie a Orientului Mijlociu. Canalul Blaumilch şi Ochi mari (1974) de Uri Zohar au fost proiectate anul acesta la Festivalul Internaţional de Film de la Toronto, într-o secţiune dedicată centenarului Tel Aviv-ului.
Alex e îndrăgostit (1986) de Boaz Davidson (cineast care ulterior a făcut carieră la Hollywood) e o comedie cu tuşe groase, care se metamorfozează într-un romance mediocru. Junele protagonist mai are cîteva luni pînă la ceremonia de trecere la maturitate, Bar Mitzvah - timp suficient pentru a se îndrăgosti şi de o nouă colegă de clasă, şi de o mătuşă frumuşică, venită în vizită la părinţii săi. Filmul, a cărui acţiune este plasată în anii '50, seamănă mult cu o producţie americană (de exemplu, umorul de bas étage din prima parte m-a făcut să mă gîndesc la seria Porky's), mai ales că muzica vine tot de peste Ocean. În schimb, în Lacrimile cad singure al lui Eitan Green sînt utilizate exclusiv - şi excesiv - cîntece Klezmer. Deşi datează din 1996, filmul pare o melodramă de familie realizată pentru micul ecran prin anii '80. Nu înţeleg cum a ajuns această producţie de duzină într-o selecţie care ar fi trebuit să cuprindă doar filme de marcă. Oricum, Festivalul Filmului Israelian rămîne un eveniment atractiv nu doar pentru cinefili, în care poţi avea multe surprize plăcute.