Dilema Veche / decembrie 2009
Antichrist
E la modă să tratezi despre religie, iar artiştii nu sînt o excepţie. Fără îndoială, unele "performanţe" artistice se bazează pe un credo simplu: cu cît mai şocante sînt imaginile anticlericale sau antireligioase, cu atît au o valoare artistică mai mare.

Senzaţionalismul facil nu poate fi aplicat însă în Antichrist, ultimul film al regizorului danez Lars von Trier. Deşi puţini se îndoiesc de talentul excepţional al lui von Trier, filmul a fost aproape unanim criticat. Opinia lui Tom Charity - critic de film la CNN -, conform căreia Antichrist este o "calamitate atroce", reprezintă regula, nu excepţia. În esenţă, au fost ridicate trei obiecţii împotriva Antichrist-ului: prezenţa nejustificată a unor scene de violenţă excesivă; propunerea unei teologii perverse satanice; şi presupusul său misoginism. Trama Antichrist e cunoscută. O femeie fără nume (actriţa Charlotte Gainsborough) joacă un rol, în acelaşi timp tragic şi demoniac. Filmul prezintă magistral exacerbarea graduală a conflictului său interior dintre bine şi rău şi felul în care răul pune stăpînire pe ea. Soţul ei, interpretat de Willem Dafoe, încearcă fără succes să o vindece prin intermediul dialogului şi al raţiunii terapeutice.

Marea majoritate a criticilor moralizatori ignoră tema, prin excelenţă spinoasă a filmului, şi anume cea a răului radical (radikale Böse), aşa cum l-a numit Kant1. Von Trier înfruntă această problemă cu mare curaj, subtilitate şi o angoasă sfîşietoare. Rădăcina ultimă a răului radical, cum spunea Kant, e libertatea umană. Răul radical are - precum libertatea - un caracter transgresiv, excedent şi, prin urmare, este ireductibil la un algoritm raţional sau la o tehnică terapeutică dată. Radicalitatea răului rezidă tocmai în caracterul său excesiv, gratuit şi imprevizibil; de aceea, şocantul şi monstruosul nu sînt un ersatz al fondului artistic, ci ţin de "natura" fenomenului ca atare. Relaţia dintre violenţa excesivă şi raţiunea terapeutică nu este o temă nouă, ea fiind tratată, spre exemplu, de Kubrik în capodopera sa A Clockwork Orange. "Ultraviolenţă" (ultraviolence) este modul în care Alex, miticul personaj principal al A Clockwork Orange, numeşte această violenţă gratuită, lipsită de orice finalitate. Kubrik arată cum transformarea unei probleme morale - i.e. responsabilitatea faţă de ultraviolenţă - într-o chestiune de tehnică terapeutică duce la riscul formării unei utopii socio-politice, şi prin urmare la exacerbarea răului. Pretinzînd să trateze răul moral în mod ştiinţific, raţiunea terapeutică sfîrşeşte într-un exces de iraţionalitate. În timp ce Kubrik este interesat de o manieră socio-politică inadecvată de a trata problema "ultraviolenţei", von Trier se focalizează asupra originii răului şi a dificultăţii intrinseci de a-l "vindeca", înţelege şi accepta la nivel raţional şi religios.

Un paradox determină abordarea originală a lui von Trier. Scenele de violenţă sînt explicite, directe şi neestetizate, însă răul radical nu este de ordinul evidenţei: răul este pe atît de explicit pe cît de inscrutabil. Faţă în faţă cu radicalitatea răului, privirea raţiunii îşi pierde claritatea. Pentru a o exprima, von Trier recurge la un limbaj "indirect", simbolic-mitologic sau - religios (animale care vorbesc; imagini medievale ale unor femei posedate de diavol). Von Trier nu propune o concepţie "naturalistă" sau teologică a răului, şi nici vechea dihotomie dintre simboluri religioase şi categorii raţionale. Diavolul sau Antichristul există în aceeaşi măsură în care animalele vorbitoare ale lui von Trier stăpînesc gramatica engleză. În decodificarea lui Kant, Antichristul este, ca simbol al răului radical, duşmanul invizibil. Totuşi, von Trier nu adoptă o poziţie raţionalistă de tip kantian. Pentru von Trier, simbolurile nu reprezintă o crustă superficială a adevărului dezvăluit de raţiune. Regizorul danez este departe de protestantismul trecut prin filtrul raţionalismului filozofic şi, în final, reconciliator al lui Kant. În pofida prezenţei răului radical, pentru Kant esenţa religiei este o morală universală ce presupune credinţa într-o "uniune a tuturor inimilor".

Dimpotrivă, pathos-ul protestant a lui von Trier este în parte de sorginte kierkegaardiană. Prin intermediul simbolurilor ca ficţiuni reale, von Trier exprimă o anxietate infinită faţă de răul radical şi dificultatea de a-i identifica fie o cauză raţională ultimă, fie o justificare teologică acceptabilă. Von Trier exprimă, aşadar, angoasa şi revolta generate de imposibilitatea reconcilierii. Pathos-ul protestant se transformă deci într-un strigăt de protest. Dacă pentru Kierkegaard credinţa e un paradox, fiind simultan o imposibilitate şi o certitudine de neclintit, în schimb, pentru von Trier, prezenţa răului radical pare să delegitimeze speranţa unei credinţe şi încrederea într-o reconciliere raţională sau religioasă cu lumea de aici.

În sfîrşit, este Antichristul un film misogin? Este femeia "poarta" prin care intră răul în lume, conducînd astfel la ruina armoniei divine primordiale? În mai toate filmele sale, von Trier pune personajele feminine în situaţii-limită care ajung să le frîngă fizic sau spiritual. Totuşi, a spune că Antichristul diabolizează femeia în general este un abuz hermeneutic. Este clar că, istoric vorbind, bărbaţii au fost într-o proporţie covîrşitoare promotorii violenţei (radicale sau nu). Dar Antichristul construieşte o viziune tragică ce nu este şi nici nu trebuie să fie reprezentativă în toate sensurile2.

Reflecţia asupra violenţei şi a răului radical s-a intensificat în secolul XX, odată cu ororile totalitarismului comunist şi nazist. Hannah Arendt considera răul radical drept tema centrală a secolului XX.

Desigur, violenţa din Antichrist nu are o dimensiune direct politică; von Trier narează povestea tragică a unui cuplu. Însă zelul şi imaginaţia "demonică" de care deseori dau dovadă criminalii din timpul comunismului, nazismului, al conflictelor etnico-religioase, "neotribale" sau al războaielor în general, nu pot fi explicate numai prin referinţa la ideologia politică3. În acest sens, reflecţia angoasantă a lui von Trier asupra răului radical poate fi interpretată ca avînd o semnificaţie mai generală.

Antichristul este un film dificil, ce nu a fost făcut pentru cei care-şi imaginează că cinematograful este doar un divertisment. Estetica magistrală a filmului este cu atît mai impresionantă cu cît von Trier nu cade în tentaţia estetizării violenţei. Filme vizionare ca Dogville, Breaking the Waves sau Antichristul îl situează pe von Trier în compania unor mari regizori precum Orson Welles, Ingmar Bergman sau Stanley Kubrik.

Camil Ungureanu predă filosofie politică la Universitat Pompeu Fabra (Barcelona), Departamentul de Ştiinte Sociale şi Politice.


Note:
1. Am folosit Immanuel Kant, Religion within the boundaries of mere reason, în "The Cambridge Edition of the the Works of Immanuel Kant" (Religion and Rational Theology), ed. Allen W. Word şi George di Giovanni, Cambridge University Press, 2005. Kant nu identifică răul radical cu răul extrem. Prin "radical" Kant are în vedere rădăcina sau originea răului. Răul extrem sau "diabolic" este deci una dintre feţele răului radical.
2. Pentru o discuţie asupra ipotezei "misoginismului" lui von Trier, îi mulţumesc lui Şerban-Szekely Popescu.
3. Pentru un exemplu recent, vezi impresiile cutremurătoare din Congo ale lui Mario Vargas Llosa, Viaje al corazon de las tinieblas, http://www.elpais.com/articulo/portada/viaje/corazon/tinieblas.

Regia: Lars von Trier Cu: Willem Dafoe, Charlotte Gainsbourg

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus