Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Ponyo

Un poet - Gake no ue no Ponyo


Andrei Gorzo

Dilema Veche, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Hayao Miyazaki e un mare autor de filme de animaţie pentru copii. Ţin să subliniez cuvîntul "autor". Ce înseamnă asta? Ca să reiau o definiţie de-a lui André Bazin, asta înseamnă că e "un poet a cărui imaginaţie are privilegiul de a fi rămas pe lungimea de undă onirică a copilăriei". În sensul ăsta, scenariştii şi regizorii de la Pixar-Disney, oricît de străluciţi ar fi, nu sînt nişte autori. Nu sînt nişte poeţi, tot aşa cum, trecînd din cinema în literatură, nici J. K. Rowling nu e - spre deosebire de Andersen, de Lewis Carroll sau de Răzvan Rădulescu (cel din Teodosie cel Mic). Rowling şi oamenii de la Pixar-Disney sînt esenţialmente nişte comunicatori. Se bazează pe reguli, pe reţete, pe ingrediente pre-testate. Pot fi îndrăzneţi (cei de la Pixar sînt: filmele lor le vorbesc copiilor despre probleme de-ale "oamenilor mari" şi nu le spun doar banalităţi - de exemplu, Ratatouille face nişte observaţii acute despre importanţa artei şi a criticii de artă, şi despre cum nu toţi oamenii sînt egali atunci cînd vine vorba de talent şi de bun-gust; şi, nu de puţine ori, modul lor de a povesti mizează pe răbdarea publicului, pe capacitatea sa de a rămîne atent chiar şi atunci cînd nu înţelege totul de la început - vezi WALL-E, unde abia de la un punct încolo devine clar ce s-a întîmplat cu planeta noastră şi cu locuitorii ei); dar, oricîte îndrăzneli narative sau tematice şi-ar permite, nu şi-ar permite niciodată să fie idiosincratici sau capricioşi, să dea frîu liber inconştientului.

Oricît de complicate ar fi poveştile pe care le spun, acestea vor fi întotdeauna construite inginereşte, logic - după o logică a adulţilor. Oricît de complexe tematic sau metaforic ar fi, complexitatea lor va fi mereu una pe deplin conştientă - realizatorii nu vor pune nici un lucru în film fără să ştie exact ce simbolizează. Pentru ei, comunicarea cu copiii e o chestiune de reguli bine învăţate. Dimpotrivă, un poet al filmului pentru copii nu se va teme să dea ascultare inconştientului său, idiosincrasiilor sale, să pună lucruri în film "pentru că aşa i-a venit", fără să-şi facă griji că acestea i-ar putea nedumeri pe copii, avînd încredere în racordarea naturală a imaginaţiei sale la lungimea lor de undă. Plăsmurile lui Miyazaki dintr-un mare film de-al său, precum Spirited Away, nu pot fi traduse cu uşurinţă în termeni metaforico-morali; chiar şi atunci cînd pot, rămîne un rest de inexplicabilitate. O arătare ca Zeul Mirosurilor Urîte poate fi explicată ca o metaforă a poluării, dar această temă nu e explicitată în restul filmului, iar episodul vizitei sale la o baie publică pentru zei şi spirite (vizită în cursul căreia se revarsă din el o tonă de gunoi) e de o fantasticitate prea densă pentru a fi reductibilă la vreo metaforă. Tot aşa, vizita la băi a unui spirit cunoscut sub numele de Fără Chip poate fi explicată ca o parabolă despre lăcomie (spiritul împarte în dreapta şi în stînga pepite de aur şi apoi începe să-i mănînce pe cei care le-au primit), dar această morală nu e formulată clar, iar misterul personajului (al firii lui schimbătoare, al vocii lui timide) rămîne mult mai mare decît ea.

Noul film al lui Miyazaki, Gake no ue no Ponyo, nu e la fel de dens. În comparaţie cu Spirited Away, e ca o îmbucătură pe lîngă un ospăţ. Dar e tot un film de Miyazaki, plin de atmosferă şi de excentricitate - de un simţ al umorului care pare a fi pe aceeaşi lungime de undă cu al eroilor săi (copii de cinci ani), cu logica lor, cu felul lor de a vedea lumea. Personajul titular e un peştişor fermecat care, fugind de tatăl său (un vrăjitor al mărilor, cu înfăţişare de om), se împrieteneşte cu un băieţel, ceea ce-l transformă şi pe el într-o fetiţă. Dar transformarea lui strică echilibrul lumii şi provoacă un tsunami. Atmosfera apăsătoare de dinaintea furtunii e construită cu multă subtilitate (în această parte a filmului e multă linişte şi nu e multă mişcare, astfel încît, ori de cîte ori un om, o maşină sau un vapor traversează planul îndepărtat al imaginii, e ca o ameninţare), iar furtuna însăşi e o scenă de acţiune superbă, cu băieţelul şi mama lui gonind pe faleză într-o maşină, urmăriţi de valuri care sînt de fapt peşti negri cu ochi, pe spinările cărora aleargă fetiţa-peşte. Copiii se adăpostesc peste noapte într-o casă, pe un deal de la marginea mării, iar a doua zi, cînd deschid ochii, marea a ajuns la fereastra lor, ca un troian de zăpadă într-o dimineaţă fericită de iarnă, iar peste peluza scufundată din faţa casei plutesc peşti preistorici. Ponyo e unul dintre cele mai "infantile" (într-un sens bun) filme ale lui Miyazaki. Fanii lui adulţi l-ar putea găsi un pic insipid în comparaţie cu celelalte (mama lui Ponyo e o zînă ca orice zînă din orice basm, iar climaxul filmului, în care băieţelul trebuie să salveze lumea dovedind că o iubeşte pe Ponyo, e o afacere expeditivă), dar e plin de bucurie.




 Toate articolele despre Ponyo


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer