Am văzut Avatar la IMAX: Uau!

James Cameron a aşteptat ca tehnologia să-i ajungă din urmă imaginaţia. Răbdarea a meritat 14 ani de sertar şi patru ani de producţie. Avatar nici nu se compară cu 2012, celălalt blockbuster al anului. Este incomparabil mai bun. Iar dacă îl vedeţi la IMAX-ul din AFI Palace e posibil să aveţi o revelaţie de genul celei avute la sfârşitul secolului al XIX-lea de primii spectatori de cinema. James Cameron împinge cinematograful înainte, aşa cum au făcut Alan Crosland cu The Jazz Singer în 1927 (primul film vorbit) sau fraţii Wachowski cu Matrix, în 1999.

Avatar e în primul rând unul dintre cele mai frumoase filme văzute vreodată, ţi-e pur şi simplu drag să te uiţi la el, atu-ul lui principal fiind modul în care exploatează tehnica pentru a crea o lume cu totul fantastică, dar care pare atât de diafană încât îţi vine să o iei de bună. Senzaţia - după peste două ore şi jumătate de proiecţie - este că James Cameron a vrut, de fapt, să te absoarbă cu totul în lumea lui şi să te facă să îţi doreşti să nu te mai trezeşti la cea reală.

Filmele lui Cameron nu se sprijină doar pe tehnică şi pe o schemă dramaturgică, aşa cum se întâmplă cu cele ale lui Roland Emmerich. Cameron vine cu ceva mai mult. Titanic-ul nu era doar o melodramă însiropată în efecte speciale, ci exploata panica sfârşitului lumii (de atunci) imaginând salvarea prin iubire şi arătând că există, chiar şi într-un mare dezastru (în plus, real), o undă de lumină. De astă dată, James Cameron lasă la o parte istoria şi construieşte o lume imaginară, deşi păstrează o armătură care te trimite la conflictul dintre tradiţie şi civilizaţie, natură şi tehnică şamd.

Tema nu e nouă, nou e felul în care Cameron ia CGI-ul şi îl foloseşte pentru a glorifica nu doar întoarcerea la natură şi respectul pentru trecut, dar mai ales puterea imaginaţiei de a pune carne peste concepte uscate. E ca şi cum Cameron s-ar fi îndulcit. Dincolo de pictural şi de estetică, însă, povestea lui Cameron are un miez şi mai dur decât întoarcerea la natură sau ecologia. Cameron se trage un pas spre Steven Spielberg (poate şi spre Guillermo del Toro), împărtăşind tandreţea pe care o manifestă a şaptea artă atunci când le spune celor mari şi mici poveşti care pentru fiecare înseamnă ceva, şi când ascunde în interiorul unor basme frumoase nişte miezuri mai grave.

Această metafizică populară poate să nu prindă la toată lumea. Am auzit persoane care, ieşind în 17 decembrie 2009 de la avanpremiera de la Cinema City - AFI Palace, au spus că efectele speciale au meritat, povestea nu. Probabil nu au reuşit să intre cu totul în convenţie, aşa cum face personajul principal, interpretat de Sam Worthington. Dar James Cameron (care e şi autorul scenariului) are pentru fiecare câte ceva. Are nişte făpturi albastre şi înalte, care zboară în spatele unor păsări colorate şi se închină la un pom ale cărui crengi sunt făcute dintr-un fel de macaroane.

Mai are un personaj central care se plimbă între două lumi şi două trupuri, şi care manifestă încă de la prima vizită în lumea imaginară (imaginară pentru noi) o asemenea uşurinţă de parcă şi-ar fi regăsit natura originară. Mai are nişte soldaţi cu ochelari de cal, o Sigourney Weaver previzibilă, dar foarte sanogenă, dar ce spun, actorii sunt mai puţin importanţi aici. Cele 60 de procente de CGI din film te fac să-i mulţumeşti celui care a inventat CGI-ul. Cred că de la The Fifth Element al lui Luc Besson n-am mai întâlnit o lume imaginară atât de armonioasă, de coerentă şi de, cum să spun, umană.

Cea mai bună proiecţie e, normal, la IMAX-ul din Cinema City, unde perspectiva celor trei dimensiuni şi ecranul imens te absorb până la a uita mâna în găleata de popcorn.

Avatar
scenariul şi regia James Cameron,
cu Sam Worthington, Zoe Saldana, Sigourney Weaver, Stephen Lang.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.