Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009

Minimalism şi muzică de cameră - SoNoRo, 2009


Alex. Leo Şerban

Revista HBO, decembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am văzut că festivalul SoNoRo (condus cu eleganţă şi eficienţă de violistul Răzvan Popovici) şi TIFF-ul pun la cale un parteneriat - demarat deja în 2009 cînd, la a patra ediţie a festivalului de muzică de cameră, cele două au produs un eveniment în cooperare... Ar putea fi începutul unei frumoase prietenii.

În ce mă priveşte, SoNoRo, şi nu mult-(prea-)mediatizatul "George Enescu", este evenimentul muzical nr. 1 în România. Căci testul adevăratului meloman este muzica de cameră; iar testul adevăratului meloman din Bucureşti este SoNoRo. Sigur, este bine că oamenii se duc şi la "Enescu". Teamă mi-e însă că se duc mai mult ca să fie văzuţi, pentru că "nu se face, mă-nţelegi, să nu te duci" şi pentru că, deşi nu ştii că nu se aplaudă după fiecare parte a unei simfonii sau sonate, entuziasmul e mare şi compensează, la o adică, necunoştinţa de cauză... "Enescu" a devenit precum Pagini aurii: o versiune ceva mai cultivată a apariţiei la televizor.

SoNoRo, în schimb, înseamnă muzică de cameră, iar muzica de cameră este - prin natura ei - "minimalistă". Cînd un compozitor simte nevoia de less is more, are la dispoziţie "formatul" muzicii de cameră: duo-uri, trio-uri, cvartete sau cvintete. Numai cine n-a ascultat în viaţa lui un cvartet de Beethoven nu ştie că "spune" mai mult ca o simfonie. Cînd am fost la prima ediţie a festivalului SoNoRo, în 2006, m-am întîlnit două seri la rînd cu Francis Ford Coppola (încă mai era în ţară, lucrînd la prăpădenia care avea să fie Youth Without Youth...) Prima seară a fost un concert la Sala Mică a Palatului (unde amîndurora ne plăcuse la nebunie o piesă, neştiută de vreunul din noi, a lui Poulenc), în timp ce a doua a fost un eveniment fusion la (din păcate dispărutul club) Embryo, cînd muzicienii de cameră au cîntat în alternanţă cu Electric Brother, totul pe fond de vj-isme foarte cool. (Unii, mai purişti, ar putea obiecta că ideea de fusion, ca şi vj-ismele, nu prea se pupă cu minimalismul... Daţi-mi voie să nu fiu, măcar o dată, purist şi să spun că, din punctul meu de vedere, ele se împacă foarte bine; am închis paranteza.)

Întîmplarea face ca, oarecum în aceeaşi perioadă cu desfăşurarea SoNoRo-ului, să fi revăzut - la televizor - Concurs al lui Dan Piţa. Există acolo un moment foarte dureros (prin prisma ultimelor întîmplări) cînd "Puştiul" (Claudiu Bleonţ) se duce să-l caute pe "Mitică" (Gheorghe Dinică) şi-l găseşte într-un fel de galerie subterană, unde personajul lui Dinică îşi contempla sinele (ceea ce nu reuşea să facă la suprafaţă). "Puştiul" îl ia de mînă să-l scoată la lumină, în timp ce Mitică / Dinică îi spune ceva de genul: "De ce nu mă laşi aici? E-aşa de bine aici... Zi-le că am murit."

Ei bine, eu zic că, dacă mai rezistă astăzi, filmul lui Piţa rezistă - în primul rînd - prin interpretări. Altfel, imaginea (lui Vlad Păunescu) este mult prea calofilă pentru binele filmului, scenariul ezită între satira realistă (partea cea mai bună) şi simbolismul de extracţie Călăuza (şi extracţia doare), iar muzica celuilalt Enescu (Adrian) este pur şi simplu atroce! Într-o cronică-de-sertar scrisă imediat după lansarea filmului, excedat de comentariile majoritar extatice, remarcam aceeaşi indecizie a scenariului, care şontîcăie între ce spuneam mai devreme: de o parte Tarkovski (deşi nu era necesar), de alta - Dinică & Moraru cu şarm personal... Dar ce buni erau toţi actorii! Adriana Şchiopu - unde a dispărut?! Cătălina Murgea - perfectă încă de pe atunci! Iordache, Uritescu - ba pînă şi Theodor Danetti, actorul care joacă mai mult în coproducţii decît în filme româneşti. Toţi erau excelenţi.

Dar muzica...

O să spun ce-am mai spus: muzica românească de film, cu excepţia Nunţii de piatră - unde coloana sonoră purta timbrul, unic şi emoţionant, al vocii lui Dorin Liviu Zaharia -, a fost un blestem pentru filmul românesc. Emfaza lui Olah, "electronismele" lui Enescu (Adrian) - toate acestea îndurerează auzul şi pun o pecingine greu de uitat pe imagini. Concurs nu este, nici pe departe, "cel mai bun film al lui Piţa" (cum au crezut unii, iar alţii încă mai cred): personal, după Nunta... deja amintită (realizată în tandem cu Mircea Veroiu), eu aş zice mai degrabă Faleze de nisip şi Pas în doi. Dar mă gîndesc cum ar fi "sunat" Concurs avînd, drept fundal sonor, muzică de cameră...

Ca şi multe din filmele "noului val", de altfel.

Descarcă programul şi detalii despre artiştii SoNoRo 2009 aici.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 SoNoRo - Interferenţe susţine tinerii muzicieni, Comunicat de presă
 SoNoRo debutează la celebra Carnegie Hall din New York, Comunicat de presă
 O mie de oameni la un concert cameral - Festivalul internaţional de muzică de cameră SoNoRo 2009, Andrei Manolescu, un interviu cu Răzvan Popovici
 Mic tratat împotriva depresiei post-SoNoRo - Festivalul SoNoRo 2009, Beatrice Lăpădat
 Cu respect pentru Festivalul SoNoRo, 2009, Alexandra Niţă
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer