Sister act - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski

Cartea Elenei Dulgheru De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski (2004) este al doilea volum apărut în limba română despre celebrul regizor (după Andrei Tarkovski - Filmul ca rugăciune al aceleiaşi autoare). Pe lângă interviul cu Marina Tarkovskaia, volumul mai cuprinde cinci povestiri din cartea acesteia, Cioburile oglinzii (o carte în care "fenomenul Tarkovski" este urmărit pe parcursul a câtorva generaţii), poeziile lui Arseni Tarkovski din filmele fiului său (Zerkalo, Stalker, Nostalghia), articolul Andrei, Cel Întâi-Chemat al artei a şaptea, un tabel cronologic al vieţii şi o filmografie Andrei Tarkovski (datele tehnice ale filmelor, premii etc.).

"Fiecare film regizat de Andrei Tarkovski", arată Marina Tarkovskaia, "era primit ca o revelaţie". Erau vremurile când pentru mărturisirea credinţei (şi pentru multe alte "atitudini duşmănoase" faţă de "omul nou" al comunismului) se primeau ani grei de temniţă ori pur şi simplu un glonţ în ceafă. Tarkovski, deşi nu vorbea niciodată pe platourile de filmare (şi foarte rar în particular) pe teme religioase, reuşea să facă filme extrem de bogate în conotaţii despre problemele spirituale ale omului, despre nenumăratele contradicţii ale sufletului omenesc şi căutarea căii drepte în viaţă. Peste ani, după moartea sa (în decembrie 1986), "mitul Tarkovski" e încă viu. Sora regizorului avea să fie un PR autorizat al acestui regizor nepereche. A călătorit în toată lumea cu filmele sale, a scris cărţi, a dat interviuri. Îşi aminteşte - între altele - de mini-stagiunile dedicate lui Andrei Tarkovski în Germania (când entuziasmul receptării a topit proverbiala răceală a nemţilor) şi din Chile (unde organizatorii au pregătit o pancartă pe care au scris: TARKOVSKI TRĂIEŞTE!).

A apărut însă şi o "ofensiva anti-Tarkovski" a criticilor de film din Rusia şi nu numai: "Această tendinţă a culturii noastre, a literaturii, din muzica uşoară, din televiziune, din mass media, toată această avalanşă de vulgaritate şi de cinism prăbuşită peste noi nu poate să nu se răsfrângă şi asupra culturii majore, asupra filmului şi, în particular, asupra atitudinii faţă de Tarkovski", comentează Marina Tarkovskaia. "Oamenii de asfalt", mai spune ea, "nu se pot apropia de un ideal spiritual, ca acela al lui Andrei". Da şi nu. E drept că "asfaltul" tinde să atrofieze simţul omului pentru natură, pentru acele valenţe tainice, mistice din cultura accesată de Tarkovski, însă nu orice "om de asfalt" este insensibil la poetica tarkovskiană, după cum nu orice om "de la ţară" (ori care a crescut într-o casă, nu la bloc) este automat şi necondiţionat un fan al filmelor sale. Receptarea "poeticii sacrului" din opera lui Tarkovski presupune, se ştie, o minimă aşezare duhovnicească - asumată, conştientă - în Biserică sau cel puţin o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filozofică şi o curiozitate intelectuală faţă de cultura lumii (dar mai ales o râvnă pentru cultura inimii) la care cineastul face nenumărate referinţe. Iar aceste condiţii le poate îndeplini - chiar dacă indirect - şi "omul de asfalt".

Poate avea urmaşi spirituali în cinema Andrei Tarkovski? - îşi întreabă Elena Dulgheru interlocutoarea. Modul de supravieţuire în lumea filmului - explică sora cineastului - este exacerbat mercantil: "Timpurile de acum din Rusia şi din întreaga lume sunt dominate de bani, numai de bani." Prin urmare Tarkovski nu mai are urmaşi: "A fost Kaidanovski, care din nefericire a murit foarte devreme." Se referă la actorul Alexander Kaidanovski, neuitata Călăuză din Stalker. Ar mai fi, în cinematograful contemporan, Alexander Sokurov, însă "şi el îşi are calea lui proprie".

Capitolul Andrei Tarkovski - Cel Întăi Chemat al artei a şaptea trece în revistă cugetările şi convingerile regizorului despre enorma responsabilitate a artistului şi "arta păcătoasă" - un "gând sacrileg" determinat de criza culturală a ultimului veac. Ultimul sfert de veac XX îi permite artistului să se poate dispensa de orice reper spiritual, să-şi privească talentul ca pe o proprietate a sa, să considere că talentul nu îl obligă la nimic. De unde şi lipsa de spiritualitate din arta contemporană: "Arta" - afirmă Tarkovski în celebrul său Cuvânt despre Apocalipsă, rostit de cineast cu doi ani înainte de a muri, în biserica londoneză St. James - "se transformă fie într-o căutare formală, fie într-un produs comercial, iar cinematograful se găseşte în punctul de vârf al acestei situaţii."

Ultimele rânduri ale cărţii punctează jocul secund al cinematografului tarkovskian şi moştenirea sa duhovnicească: "Desigur că cineaşti căutători ai reîntâlnirii cu Dumnezeu au mai existat, chiar dacă pot fi cu greu număraţi pe degetele unei mâini. Dar abia la Tarkovski se poate vorbi coerent de un cinematograf mărturisitor, înscris într-o poetică a sacrului bine definită. Şi, dacă există şi astăzi artişti care încearcă să recupereze dimensiunea filocalică a meşteşugului lor - sfinţenia, aceştia trebuie să înceapă cu sfinţirea gândului şi a gestului, prin cercetarea izvorului filocaliei, trăirea Cuvântului lui Dumnezeu."


Elena Dulgheru - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski
Ed. Arca Învierii, Bucureşti, 2004, 96 pag.
Cuvânt înainte de Elena Dulgheru.
Citiţi un fragment din acest interviu aici.