A fost odată... - Tot ce se dă / Fuck you, Eu.ro.pa! / Waxing West / Duelul

O poveste cu patru spectacole. Ne amintim de ea şi o spunem mai departe, pentru că-i neastâmpărată şi refuză să încapă în fotografii. O scoatem de la naftalină, aşa recentă cum e, cu încrederea că e şi exemplară. Să vedem.

Toamna trecută oftam după anii când Teatrul Imposibil ne făcea praf, prin spaţii improvizate, cu spectacole unul mai "adevărat", "nesimţit", "dement", "implicat" decât altul. Ce mai, puteam să jur că nu mai pupă Clujul aşa teatru... Până când, iarna, hopa şi minunea: m.chris.nedeea (a se citi Cristian Nedea, regizor sătul de rutină şi plictisit de plictiseala naţională a capodoperelor naţionale; sau, pentru uituci, tata lu' Teatrul Imposibil) se întoarce. Cu tot cu Teatrul Imposibil, pentru că tocmai a pus mâna (a câta oară?) pe o bucată nou-nouţă de dramaturgie. O citeşte, îi place, o publică şi o montează în studioul Euphorion al Teatrului Naţional clujean. Adică Tot ce se dă (Ioan Peter - piesă publicată şi de LiterNet, care se poate citi aici), Fuck you, Eu.ro.Pa! (Nicoleta Esinencu), Waxing West (Saviana Stănescu) şi Duelul (Dumitru Crudu) - patru din cele mai tari piese publicate în cadrul proiectului editorial Biblioteca Teatrul Imposibil, coordonat de C.C. Buricea-Mlinarcic încă din 2003.

Patru dintr-o lovitură? Aplauze pentru m.chris.nedeea. Dar cum să nu râzi când tot el vine şi-ţi spune că-i, de fapt, o "tetralogie... tematică"! Mi-am zis că bate câmpii cu graţie. Una la mână, părea un proiect de regie excesiv de pretenţios, dacă nu unic în teatrul nostru de după 2000. Doi la mână, pe acest regizor nu-l puteam vedea decât în starea de hit & run, cumva specializat (după trei ani de Imposibil) în atentate culturale. Nu l-aş fi crezut destul de rezistent pentru trilogii-tetralogii-cvintologii şi alte chestii sistematice.

În sfârşit. E iar toamnă, povestea se termină, iar dacă vrei să vezi cele patru spectacole... asta e! Le mai găseşti la regizor acasă, pe DVD... Ceea ce nu înseamnă că, dacă-i vorba de teatru care nu se mai face, e mai înţelept să ne gândim la teatrul care se face. Nu, ne gândim la ce s-a făcut şi ne-a plăcut în ultimul an de viaţă românească, fiindcă românească e şi tema tetralogiei lui m.chris.nedeea: capcanele emigrării în Vest şi drama inadaptării. Un "opus" tematic spectacular, zis "tetralogia migraţiei".

Că veni vorba de emigranţi şi încurcături, deci de români, Tot ce se dă^[1] e tot ce se poate mai bun. Te plimbă din vamă în gară, din cimitir în parc, din tren în vapor, oriunde eroii piesei se ascund de autorităţi. E o fugă de lege cum doar românilor li se potriveşte şi o comedie înnebunitoare cum numai un dramaturg român putea să scrie. Iar acela e Ioan Peter, autorul acestui energic Tot ce se dă. Îi vezi pe cei trei eroi prinşi într-o aventură plină ochi cu peripeţii, cu verzi şi uscate, cu clişee sociale, fiindcă Polonius - mânuitorul nevăzut al aventurii, care comandă totul - le promite marea cu sarea dacă reuşesc să fure din Danemarca oasele lui Hamlet. Români pur-sânge, "băieţii" se descurcă, şi asta pentru că oriunde ajung nu găsesc decât români, de parcă populaţia Europei s-a scurs printr-o sită prin care românul n-a mai încăput. Aş povesti oricând cum fură ei oasele lui Hamlet (!), pe ale lui Ceauşescu (!!), cum bâjbâie prin noapte şi îi apucă la tot pasul cheful de ceartă, de râs şi de plâns. Toate, încinse într-un discurs rapid, într-un road-theatre de zile mari.

Pentru că a exprimat cel mai bine naivitatea dramatică a românului şi umorul lui de urgenţă, Tot ce se dă a fost cel mai convingător spectacol al tetralogiei. Şi-a permis să improvizeze textul în funcţie de publicul, feed back-ul şi contextul fiecărei reprezentaţii. Poate de aceea n-a contat logica diegezei precum hazul de moment al relaţiilor şi sclipirile fiecărei replici. A fost şi meritul recuzitei multifuncţionale, al decorului neunitar stilistic, de o împrăştiere specific românească, lăsând jocul convenţiilor la vedere. Rămâne de neuitat performanţa actorilor (Emanuel Petran, Cătălin Herlo, Ionuţ Caras, Matei Rotaru), care a scos la iveală ce e mai îngrijit şi instruit în profesia lor. Cu toţii au închegat o comedie irezistibilă, plină de ceea ce publicul caută la cele mai valoroase sitcom-uri: confuzii subtile, discursuri polifonice, acumulări isterice de detalii, contraste rapide. Recunosc că de mult timp aşteptam o asemenea echipă a detaliilor bine lucrate, un asemenea spectacol, născut să distreze.

Despre Fuck you, Eu.ro.Pa! ^[2] e o plăcere să scrii. Mă rog, dacă nu cumva ai fost una dintre înaltele feţe politice care s-au chinuit - dintr-o "curată" simţire naţională, care nu-i altceva decât eşapamentul Cântării României - să nege calitatea dramaturgică a piesei şi dreptul ei de a fi jucată. Totul, acum un an: scandalul de presă, plus recomandarea de autocenzură făcută autoarei textului (Nicoleta Esinencu). Motivul? Jalnic: piesa şi-a găsit să înjure politica Europei tocmai când lumea era musai s-o venereze. Deci dacă erai aici, dincoace de baricadă unde cenzura n-a avut ce căuta, pun pariu că râdeai mai tare ca noi.

Cam aşa arăta terenul pe care m.chris.nedeea a îndrăznit să ridice Fuck you, Eu.ro.Pa!. Mai explicit (deci vulgar), ca lexic, şi mai difuz, ca structură narativă, decât Waxing West, Fuck you... e ca un one-woman-show. Aduce a monolog poematic, cu tot tacâmul de tirade, sincope, cenzuri, dialoguri simulate, leitmotive, interjecţii, enumeraţii şi repetiţii, ce dau o discursivitate interiorizată. Altfel spus, un text ţâşnit din lirismul dur al lui Sarah Kane şi ariditatea monoloagelor lui Beckett, dar care reuşeşte să spună povestea unei tinere din Republica Moldova, suspendată între dezastrul social al patriei natale şi mirajul fals, la fel de trist, al Europei. Textul e o adresare halucinatorie către "tată", instanţa ce absoarbe toate confesiunile, evocările şi interogaţiile fetei. Cu Cristina Ragos în rolul acesteia, pe atunci încă studentă la actorie, cu recuzită minimală (panou transparent în fundal; geantă de voiaj, plină cu lămâi) păstrată mai tot timpul în beznă, cu decupaje de lumină şi fundal sonor agresiv ca şi textul, spectacolul a fost gândit să devină un discurs-manifest (de o forţă uneori excesivă). La cât e de solicitant textul, actriţa s-a descurcat de minune. Fără să supraîncarce cu energie replicile, zâmbetul ei precipitat, gestica alertă, rostirea în şoaptă, strigăte, gemete au jucat atât contactul senzual cu Europa, cât mai ales disperarea. Un spectacol amar, actual, necesar. Cât despre scandalul din presă, ordonăm următoarele: a nu se mai da vina pe teatru dacă realitatea doare şi a nu se mai sparge oalele în capul dramaturgilor. Vina nu-i a lor că ne aşteaptă capcane în Uniunea Soviet... pardon, le tot încurc... Uniunea Europeană!

Waxing West^[3] e drama desprinderii Danielei de casă pentru a se bucura de oportunităţile New York-ului. E tânără, e cosmeticiană şi speră, ca tot românul, la un viitor mai bun dincolo. Dar, odată plecată, se loveşte de obstacole inimaginabile şi pluteşte în deriva regretului că nimic din ce visa nu răsare. Uşile care i se închid aduc flagrant a ţeapă, a vis american preschimbat în coşmar. O resping pe rând Charlie (iubitul), Gloria (stăpâna); o constrânge familia, dar o trezeşte la realitate Uros, amicul invalid; o tulbură, o hărţuiesc prezenţele spectrale ale Ceauşeştilor şi la tot pasul vezi un blocaj, ceva pe dos, de parcă toată străinătatea şi-a vărsat veninul aici, în Euphorion. Ca şi în celelalte trei spectacole, lumea străinilor e plină de capriciu, capcană, burlesc, comercial, inautentic, ca să nu mai zic de tipologiile pe care le opune şi cu care motivează acţiunea: mama hiper-grijulie, fratele pierde-vară, stăpâna disimulată şi, mai ales, Nicolae şi Elena, cuplul dictatorial de un grotesc trecut dincolo de resursele desenului animat. Deasupra tuturor e însă Daniela, modelul tipologic al întregii tetralogii: emigrantul confuz, grăbit, naiv, disperat.

Waxing West a fost nu doar spectacolul la care s-a râs şi s-a cântat (scenele revuistice ale cuplului Ceauşescu, rupte parcă din nebunia de culori şi ritmuri ale spectacolului lui Tocilescu, O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu). Un exerciţiu regizoral, scenografic şi actoricesc savant, în stare să ordoneze salturile temporale, alegoriile şi secvenţialitatea filmică ce definesc textul Savianei Stănescu. Un spectacol deştept şi deşteptător, ca un buchet de situaţii de care auzim zilnic. O poveste de-a noastră.

Dumitru Crudu a scris Duelul^[4] imediat după ce returul meciului de box dintre Doroftei şi Callist a fost anulat pentru că românul depăşise greutatea regulamentară. Dar a scris-o confecţionând un meci fictiv, un "ca şi când" cu aceiaşi Doroftei şi Callist, ştiind că aşa ceva îi atrage pe toţi care n-au putut decât să-şi închipuie meciul. Dar Doroftei e, aici, de neînchipuit: moale, plictisit, neinteresant, nerăbdător să iasă din ring, adică sătul de străinătatea care-l încuie în lumea sterilă a performanţei. Respinge luxul străin şi tânjeşte după România, aşa cum e ea. Refuză lupta, simulează convenţiile de joc, îl irită publicul şi face un spectacol nesportiv cât încape. Nici Callist nu-l slăbeşte, boxerul activ, comercial şi materialist, care se lasă totuşi molipsit de bonomia lui Leo.

Duelul merita văzut fiindcă, scenografic, a definit cel mai simplu tema tetralogiei - un ring de luptă, cu corzi prin care crezi că poţi scăpa, agitaţie, viteză, toate dându-ţi senzaţia că străinătatea nu-i decât un fel de cuşcă simpatică. Dacă la Tot ce se dă râdeam la show-ul parodic al clişeelor, la Duelul eram atent la gabaritul verbal; de fapt, la nevoia personajelor de a pălăvrăgi, de a se repeta şi de a-şi anticipa verbal fiecare mişcare, meciul fiind o proiecţie mentală live. Tehnica nu e veche şi e mai fascinantă la lectura piesei lui Crudu decât în spectacol, pentru că toate aceste replici ce anticipează acţiunea par să formeze un discurs didascalic secund, când de fapt ele compun un spaţiu strict psihologic. Acestor presiuni verbal-gestuale, actorii Cătălin Herlo (Leonard) şi Ruslan Bârlea (Callist) le-au rezistat lăudabil, mai ales pentru că erau în continuu efort fizic de mişcare scenică. La Bârlea am văzut chiar o performanţă specială, un tonus actoricesc acaparant, foarte diferit de ce ne-a arătat până acum. Ultimul din tetralogie, Duelul a fost şi cel mai mediatizat. Nu pentru că era la a doua montare (prima fiind semnată tot de nedeea) şi nu pentru că protagonistul era Leo, ci fiindcă la premieră avea să vină însuşi... Leo. Cu familie, cu presă sportivă cu tot, cu balamuc de fani şi curioşi. Deci, cinci stele pentru ceea ce numim "jocul regizorului cu mai multe strategii".

Nu, "tetralogia migraţiei" nu sare calul cu discursul ei negru despre dramele emigranţilor, la fel cum nici spectacolele grupului dramAcum, la fel de provocatoare şi pe aceeaşi temă, nu exagerau nimic. Cine a muncit dincolo, sub presiunea acelui pragmatism atât de străin de al nostru, ştie rostul acestor spectacole, iar pentru cine vrea să plece, ele sunt avertismente. Prieteneşti, nicidecum xenofobe. Plus că tetralogia ar fi una dintre dovezile că teatrul românesc începe să-şi facă temele. Popular, cotidian, luând modelul cinematografic, teatrul e atent la publicul său, aşa că tetralogia nu-i doar o mică reuşită scenică. E un mic fenomen social. Şi e ok că nu se mai joacă, semn că şi oamenii de teatru pricep cât înseamnă să-ţi cunoşti limitele, publicul, vremurile. Ceea ce e mult. Enorm^[5].

Note:

1. Data premierei absolute: 7 decembrie 2005, în studioul Euphorion al TNC. Regia: m.chris.nedeea. Scenografia: Violaine Demaupeau (Fr). Cu: Emanuel Petran, Cătălin Herlo, Matei Rotaru şi Ionuţ Caras. Durata: 1h 15 min.
2. Data premierei: 1 martie 2006, în studioul Euphorion al TNC. Regia, scenografia: m.chris.nedeea. Cu: Cristina Ragos. Durata: 40 min.
3. Data premierei: 5 martie 2006, în studioul Euphorion al TNC. Titlu românesc: Să epilăm spre vest. Regia: Marcy Arlin (SUA) şi m.chris.nedeea. Scenografia: T. Th. Ciupe. Cu: Eliza Tuturman, Vasilica Stamatin, Petre Băcioiu, Virgil Müller, Melania Ursu, Cătălin Herlo, Anca Doczi, Radu Lărgeanu. Durata: 1h 25 min.
4. Data premierei: 16 aprilie 2006, în studioul Euphorion al TNC. Regia: m.chris.nedeea. Scenografia: Arhidiade Mureşan. Cu: Cătălin Herlo şi Ruslan Bârlea. Durata: 50 min.
5. Politeţea generoasă a autorului nu poate îndepărta interogaţiile grave cu privire la dispariţia unor spectacole (Waxing West e exemplul cel mai evident, cu doar două reprezentaţii) în pofida faptului că relaţia dintre spectacole şi public era una evident caldă, entuziastă. Dar o discuţie serioasă şi senină despre "apariţiile" şi "dispariţiile" dramaturgiei contemporane din spaţiul clujean nu pare a-şi fi găsit, încă, locul. (Nota redacţiei)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.