Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

În jurii


Alex. Leo Şerban

Idei în Dialog, noiembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
M-am gîndit să pornesc de la ultima experienţă de membru într-un juriu (aceea la Festivalul Anim'est) pentru un flashback recapitulativ. Ţinta posibilă: o aproximare a ceea ce mă preocupă de mult - "fenomenologia receptării" prin prisma locurilor în care vedem filme...


De la un festival la altul

A fost una dintre cele mai uşoare şi mai plăcute experienţe de jurizare. ("Uşor" nu este întotdeauna sinonim cu "plăcut"!) Care sînt ingredientele care fac reuşita unui juriu? În mod cert, afinităţile sînt primele pe listă... Ca şi în cazul actorilor care apar pe ecran, e nevoie de ceea ce se numeşte "chimie".

Cu Georges Schwizgebel nu mă văzusem niciodată, ca de altfel nici cu foarte tînăra Guilaine Bergeret - cealaltă membră a juriului. Dar eram - trebuie să spun - un "fan" al regizorului elveţian (născut în 1944, premiat la Cannes etc.), căruia îi văzusem vreo trei scurt-metraje (ultimele) la festivalul de la Solothurn - care e ca o vitrină anuală a filmului elveţian - şi la Clermont-Ferrand - care e, nu mai e nevoie s-o spun, vitrina anuală mondială a scurt-metrajului! Ce mă fascina la Schwizgebel - autor parcimonios, care lucrează la un scurt-metraj de cca 7-8 minute timp de doi ani... - este rigoarea cu care îşi pune pe ecran imaginaţia. O imaginaţie hrănită de o cunoaştere "pe dinăuntru" a practicilor picturale (stilul său este evident îndatorat lui Edward Hopper, lucru recunoscut de el însuşi la masterclass-ul - entuziasmant - de la Anim'est), dar care se foloseşte de "meserie" într-un mod mai curînd discret. Chiar dacă, într-un scurt-metraj mai vechi (Le sujet du tableau), Schwizgebel investighează însăşi istoria unui motiv pictural (Faust şi Margareta), filmele sale nu sînt niciodată "lecţii de pictură". Şi, deşi muzica (clasică, îndeobşte: Bach, Beethoven, Mendelssohn-Bartholdy etc.) însoţeşte adesea animaţiile sale, nu există nimic emfatic în ele: Schwizgebel dă impresia că se joacă - meticulos, matematic - cu toate aceste referinţe, punîndu-le la treabă pentru a ajunge acolo unde îl interesează. Adică la o reconfigurare "escheriană" a vizibilului... (Animaţiile sale seamănă, într-adevăr, cu gravurile precis-fantastice ale lui Escher, doar că sînt în culori şi în mişcare.)

Era şi prima mea experienţă de jurat la un festival de animaţie. Animaţia este un domeniu paradoxal, deopotrivă norocos şi nenorocos. Norocos, deoarece artiştii au luxul de a pune pe ecran chiar rodul imaginaţiei lor, fără a trece prin actori etc. (Într-o animaţie, totul este creaţia artistului!) Nenorocos, deoarece - cu excepţia invaziei de animaţie 3D made in Hollywood, care se foloseşte masiv de ingineria digitală - filmele de animaţie au parte de o "distribuţie" cu adevărat confidenţială: cum spunea şi Schwizgebel, festivalurile şi-atît. Un scurt-metraj este, din start, un handicap pentru autorul lui (nici măcar televiziunile nu sînt interesate); un scurt-metraj de animaţie este un dublu-handicap... La Clermont-Ferrand (unde, e de presupus, setea de a vedea scurt-metraj e mai mare decît oriunde în altă parte), organizatorii au luat acum cîţiva ani decizia - benefică - de a include filmele de animaţie şi experimentale într-o competiţie separată (numită Labo), ceea ce le permite o mai bună vizibilitate şi le dă şansa unor premii acordate special acestei secţiuni. Este ceea ce am încercat să fac eu însumi, în cei doi ani în care am fost selecţioner la festivalul Anonimul, iar rezultatele s-au văzut; altfel, înghesuite în programe generale, scurt-metrajele de animaţie riscă să fie trecute cu vederea de jurii, înclinate (multe dintre ele) să privilegieze "filmele cu actori".

Ca să revin la experienţa de jurat, a fost une partie de plaisir! Nu doar că nu ne-am certat (se mai întîmplă... cum se va vedea mai departe), dar am fost fix pe aceeaşi lungime de undă. Filmele care trebuiau premiate, au fost premiate - şi, judecînd după reacţia publicului, se pare că nu ne-am înşelat.

Pentru mine a fost, recunosc, încă un episod al "serialului" care mă preocupă de multă vreme şi care are legătură cu practica verdictului. Deşi unii susţin că verdictul nu este altceva decît o "extensie" a stilului - că, altfel spus, un verdict nu are greutate decît pentru că este subîntins de exerciţiul scrisului de cronici (deci al stilului, care face diferenţa şi impune autoritatea unui critic) -, eu cred că verdictul, şi nu stilul, este ceea ce contează pînă la urmă. Verdictul este ca un fel de cristalizare - o sumedenie de lucruri care aglutinează, cristalin, în decizia de a considera un film bun, mediu sau prost. Această "sumedenie de lucruri" conţine şi gustul, şi flerul, şi o bună cunoaştere a domeniului, şi capacitatea de a discerne noutatea adevărată de teribilisme de conjunctură... După cum se vede, "sumedenia" conţine tot - mai puţin stilul. Acesta este necesar, fireşte, dar numai o dată ce toate celelalte "ingrediente" s-au sedimentat. El presupune (inevitabil) recursul la retorică; dar există şi o retorică orală - atunci cînd, într-un juriu, îţi argumentezi opţiunile - după cum există, la modul ideal (şi, din fericire, uneori actual), consensul (aproape non-verbal!) între cei care judecă: este, dacă vreţi, (tot) o formă de chimie, numai că una profesională, ca să zic aşa. Pur şi simplu, între oameni egal de competenţi, se instalează acel lucru minunat şi miraculos care înseamnă recunoaşterea evidenţei. Iar această recunoaştere aproape că nu mai are nevoie de cuvinte - se poate exprima şi prin onomatopee sau gesturi sugestive.

M-am întrebat, adeseori, cum se face că unul şi acelaşi film poate provoca - în oameni destul de comparabili altminteri, ca vocaţie şi cunoştinţe - reacţii atît de divergente uneori. În naivitatea / inexperienţa mea mă gîndeam că, în faţa unei capodopere, nu poate exista decît o singură reacţie (extazul), după cum, în faţa unei catastrofe, la fel, dar cu semn schimbat (oroarea). Apoi mi-am amintit că, totuşi, nu sîntem (din păcate!) nişte "roboţi ai gustului", că fiecare om este un ghem greu decelabil şi descîlcibil de preferinţe, prejudecăţi şi idiosincrazii şi că, de fapt, a visa la o lume cristalină de verdicte juste este la fel de nerezonabil ca şi a-ţi imagina o lume care să fie mînată doar de raţiune...

Două dintre experienţele cele mai neplăcute de membru al unor jurii prestigioase le-am avut, poate nu întîmplător, în cadrul premiilor FIPRESCI. Federaţia internaţională a presei cinematografice (din care nu fac parte, fiind invitat exclusiv în calitate de "guest") este cea mai importantă uniune de breaslă a criticilor de film, prezentă - de cîteva decenii bune - la cele mai mari festivaluri: Cannes, Veneţia, Berlin. Miza este mult mai mare, desigur, ca la alte festivaluri, în consecinţă şi pretenţiile juraţilor... Dar şi orgoliile lor!

La festivalul de la Londra, de pildă, am făcut parte dintr-un juriu format din cinci critici: Dan Făinaru (preşedintele juriului), Ella Taylor (de la L.A.Weekly - cea care i-a luat, recent, un formidabil interviu lui Quentin Tarantino), Jonathan Romney (care la vremea aceea scria la cotidianul The Independent) şi un critic din Sri Lanka, al cărui nume - foarte lung - nu l-am uitat: Ashley Rathnavibushana. Totul a mers relativ "neted" pînă la premiul suprem; acolo, spiritele s-au încins, iar cearta noastră abia de a putut fi temperată de prezenţa preşedintelui în exerciţiu al FIPRESCI (de atunci), criticul britanic Derek Malcolm. Mărul discordiei l-a constituit filmul lui Lars von Trier Idioterne, eu - împreună cu Ella Taylor - susţinînd sus şi tare că merită premiul, Făinaru şi yes-man-ul srilankez fiind categoric împotrivă, iar Romney fiind (enervant de) indecis. Pînă la urmă, acesta din urmă a fost convins să ni se alăture (cealaltă opţiune fiind Conte d'automne al venerabilului Eric Rohmer...) şi astfel Idioterne şi-a adjudecat premiul FIPRESCI la festivalul de la Londra - cu 3 voturi pentru şi 2 împotrivă. (Cealaltă jurizare FIPRESCI - mai puţin importantă, dar aproape la fel de spectaculoasă - s-a petrecut în 2008, la Salonic şi i-a avut ca protagonişti pe un la fel de venerabil critic francez, o nemţoaică autoritară, un finlandez meticulos, un grec mai-mult-absent şi sussemnatul; premiile au fost OK, dar atmosfera a fost toxică din cauza nemţoaicei cu temperament de gestapovistă.)

În ţară, am jurizat cam la toate festivalurile de film (cu excepţia NexT-ului). Am amintiri plăcute de la TIFF 2003: era a doua ediţie, m-am trezit în juriu cu Barry Gifford - romancier destul de celebru şi scenarist la Lost Highway al lui Lynch -, cu Alissa Simon - cronicară la Variety -, cu o programatoare a festivalului de la Toronto şi cu regizorul şi directorul de imagine Dinu Tănase. N-au fost controverse majore, deşi palmaresul (aveam de dat mai multe premii) n-a fost chiar cel pe care-l speram; însă m-am bucurat că filmul meu preferat, care a fost şi preferatul publicului - Noi albinoi al islandezului Dagur Kari -, a cîştigat trofeul TIFF: avea să devină, după aceea (preluat de nenumărate alte festivaluri şi rulînd peste tot în lume), un film-cult...

La DaKINO (nu mai ţin minte în ce an - cel în care a cîştigat Hanno Höfer pentru irezistibilul său scurt-metraj Ajutoare umanitare) am fost în juriu cu Oana Pellea şi cîţiva străini, ştiu că jurizarea a fost permanent "jump-startată" de răzgîndirile bruşte şi stupefiante ale lui Florin Piersic jr., care se contrazicea de la o secundă la alta... Apoi, la Anonimul (cu Maia Morgenstern preşedintă de juriu şi două doamne franco-olandeze, una critic, cealaltă producătoare), palmaresul a fost iarăşi bramburit un pic - ca la TIFF: ne înţelesesem perfect în privinţa marelui cîştigător, Turtles Can Fly al lui Bahman Ghobadi - de asemenea premiul publicului -, dar nu cred că am luat deciziile cele mai juste în privinţa celorlalte.

O experienţă mai "omogenă" - în privinţa gusturilor juraţilor - am avut-o, în mod surprinzător, la un festival de la Tîrgu Mureş, Alter/Native: singurul membru al juriului pe care mi-l amintesc e Cristi Puiu, cu care nu am avut nicio divergenţă pe premii, dar cu care aveam interminabile discuţii cinematografice la micul-dejun (cu Puiu e mai bine s-o laşi baltă, are păreri foarte ferme şi violent exclusiviste pe care nu le poţi clătina nici cu un milimetru - ca orice artist adevărat, de altfel)... Să mai amintesc, aici, şi singura dată cînd am fost eu însumi preşedinte al juriului, se întîmpla la Baia Mare şi era prima ediţie a unui "festival de film experimental" despre care nu mai ştiu nimic. Din fericire, pe amîndoi ceilalţi membri ai juriului (criticul de artă Aurelia "Reli" Mocanu şi regretatul Ovidiu Bose Paştina, regizor mult prea discret, pe nedrept subestimat, care era totodată un om de o mare cultură - nu doar cinematografică) îi cunoşteam bine, aşa că şi jurizarea aceea a fost floare la ureche, ne-am înţeles perfect.


Unde e mai bine să vezi un film?

Tinerii ar zice: pe computer, clar! Eu însă, cinefil "de modă veche" fiind, nu pot decît repeta aici ce am scris în De ce vedem filme (şi am văzut că şi Mungiu, într-un interviu recent, spunea acelaşi lucru): locul ideal pentru a vedea un film este sala de cinema.

"Ideal" este cuvîntul-cheie - pentru că, din păcate, sălile de la noi nu sînt cele mai bune locuri pentru a vedea filme... Cele din malluri sînt bine echipate tehnic, dar publicul nu este bine "echipat" civilizaţional (vorbeşte, sau vorbeşte la telefon etc.); cele din cinematografele vechi (interbelice sau din anii '60) sînt degradate, sunetul e prost, scaunele îmbîcsite sau rupte etc. Ar rezulta că, în România cel puţin, a vedea un film într-o sală de cinema nu este o bucurie.

Dacă tinerii descarcă filmele de pe net şi le văd pe computer, adulţii le văd - de regulă - la televizor. Pot înţelege raţiunile (comode) ale acestor opţiuni, dar spun în continuare că nimic nu se compară cu experienţa vizionării unui film într-o sală de cinema! În "idealul relativ" de la noi, recomandarea mea ar fi să treci peste disconfortul sălilor vechi (e mai uşor de suportat decît disconfortul lipsei de civilizaţie a publicului) şi să vezi un film care merită la cinema - măcar pentru prima oară; apoi, îl poţi revedea şi acasă, la televizor sau pe dvd.

Există o (anti)reclamă savuroasă, la nu mai ştiu ce marcă de telefon mobil (chiar nu mai ştiu!), în care David Lynch se lansează într-o diatribă - la-nceput calm-cinică, apoi furibund-patetică - împotriva vizionării filmelor pe un ecran mic (de pildă, cel al unui telefon mobil). Ceea ce spune Lynch e ceea ce ştie orice regizor şi orice cinefil care se respectă: un film văzut pe un ecran care înseamnă cam 1% din dimensiunea unui ecran adevărat nu este acelaşi film! Înseamnă (nici măcar jumătate, ci) fix 1% din bucuria vizionării lui în condiţii "canonice". De ce? Simplu: pentru că, dincolo de "experienţa comunitară" a vizionării lui împreună cu un public care respiră în ritmul filmului la unison, mărimea contează. Chipul unui actor, de atîtea ori mai mare decît în realitate, te impresionează mai mult decît chipul aceluiaşi actor, văzut de atîtea ori mai mic pe un ecran de computer sau de televizor. Apoi, toate detaliile pe care le pierzi mişcorînd imaginea - lucruri pe care regizorul şi scenograful le-au pus acolo pe ecran cu un scop... Comoditatea de a vedea un film acasă înseamnă nu doar o lipsă de respect pentru munca celor care au făcut filmul, ci şi o sărăcire voită a bogăţiei de informaţie (devenită emoţie) care constituie un film. E ca şi cum, dintr-un mesaj, ai percepe doar 1%.

Şi totuşi, deşi pare un paradox, nici festivalurile nu sînt locurile ideale pentru a savura un film... Regimul unui festival este unul al cantităţii: vezi filme pe bandă rulantă, riscînd să devii neatent după al doilea film. Simţurile ţi se tocesc, iar "demonul" verdictului îţi poate juca feste. Un film care deschide un festival poate fi astfel - după caz - considerat drept "bun" sau "prost" în funcţie de aşteptările pe care le ai; după un film foarte "prost", unul cît de cît mai "bun" ţi se va părea o capodoperă - şi invers! Or, pentru a evalua cît mai exact un film, trebuie ca tu - ca spectator - să fii un filtru perfect, neatins de "impurităţi" precum oboseală, sastiseală, plictis sau pretenţii nerealiste... Trebuie să te afli, în fiecare moment al filmului, în acea stare ideală de receptivitate emotivă pe care o pretinde el. Acest lucru, din păcate, este o iluzie pioasă.

Ceea ce am spus pînă acum vine în contradicţie - în mod evident - cu practica jurizării într-un festival. Din fericire, intervin anumite "dexterităţi": un ochi exersat în "citirea" imaginilor îşi dă seama, destul de repede, dacă un film merită să fie văzut pînă la capăt, sau este o pierdere de vreme. (Din nefericire, calitatea de jurat te pironeşte în scaun pînă la sfîrşit, pentru că "nu se face" să ieşi din sală după 15-30 de minute...) Dar paradoxul rămîne - şi el - pînă la sfîrşit: dacă un festival înseamnă cantitate, cum faci să-ţi dai seama de calitate? Pentru că pot afirma, cu mîna pe inimă, că nu (cred că) m-am înşelat în privinţa verdictului - în peste 15 ani de practică a jurizării - decît într-o proporţie nesemnificativă...

Aş spune: calitatea - aceea adevărată, durabilă, necircumstanţială - este ceva atît de evident încît a trece pe lîngă ea echivalează cu a avea ochii închişi. (Sau a-ţi fi greşit meseria.) La fel de evident, judeci filmele selectate - deci eşti pus în situaţia de a alege dintre ceea ce ţi se dă. Dar şi atunci poţi face evaluări corecte: de cîte ori nu s-a întîmplat ca, după o ediţie a Cannes-ului (Veneţiei, Berlinului etc.), să realizezi că nu a fost o ediţie prea strălucită şi că premiile acordate, respectiv filmele premiate, nu sînt la înălţime? Calitatea lor este relativă - este "calitate" în funcţie de proximitatea (aleatorie) cu alte filme (proaste). Dar lucrurile cu adevărat excepţionale îţi sar în ochi - şi din ele se fac, peste ani, topuri şi ierarhii durabile. Mult-invocatul "subiectivism" este o falsă problemă: e ca şi cum ai decreta că nu poate exista valoare pentru că oamenii valorizează diferit în funcţie de umori, valori personale etc. De fapt, subiectivismul gustului fiecăruia trece - sau nu - testul decisiv şi definitiv al "cernerii" finale, cînd constaţi că aceleaşi filme - aceleaşi titluri - revin, cu o magnifică încăpăţînare, în topul oricărui cinefil. Subiectivitatea fiecăruia va fi devenit obiectivitatea tuturor - neutră, severă şi matematică. A-ţi confrunta verdictul - dat, după un obositor maraton festivalier, mai mult după "nas" şi fără inutile înflorituri stilistice - cu faptul sec al prezenţei aceluiaşi film în topul de sfîrşit de an (sau, şi mai bine, în topul deceniului!) este cea mai mare bucurie la care poate visa un critic de film şi singura care poate legitima însăşi profesia aceasta - atît de fragilă şi de "inutilă" în egalizatoarele zile de astăzi, cînd "verdictele" sînt doar a click away de impostură...



(În juriul TIFF, ediţia a 2-a, 2003)



(Cu Barry Gifford, Alissa Simon & Helen Sanchez)



(Cu Marion Hansel la Anonimul editia a 2-a, 2006)



(Cu Dan Chişu şi un pic din Ion Caramitru)



(Prezentând un premiu la Clermont-Ferrand)



(Cu Maria Dinulescu la Festivalul de la Salonic)



(Cu Maria la Festivalul de la Londra)



(Cu Maria la TIFF)



(Cu Costel Safirman (Cornel Cristian), Cristina Corciovescu şi Dan Făinaru la Festivalul de la Ierusalim)



(Cu Lia Van Leer, directoarea festivalului şi Cristina)



('Decât' cu Cristina)



(Cu Tudor Giurgiu si Corneliu Porumboiu la TIFF)



(Cu A.O. Scott, Mihai Chirilov şi George Onofrei la a 2-a ediţie a Festivalului de film românesc de la New York, în bucătăria-fumoar a ICR)



(Cu Cristian Mungiu şi Oana Ioachim la Gala Gopo)



(Cu Carlos Heredero, directorul 'Cahiers du cinema' din Spania şi Cătălin Mitulescu la Madrid)



(Cu colegii de juriu de la Festivalul de la Salonic)



(După deliberări)



(Cu Lucian Maier la Anonimul)



(Cu Cristi Puiu la 'Future Shorts')



 Toate articolele despre Articole diverse

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 În cinematografe, descoperim identitatea Fetei necunoscute, cel mai recent film al fraţilor Dardenne, Comunicat de presă
 Suspans, enigme şi investigaţii poliţiste - martie 2017. lună NEAGRĂ la TV5MONDE, Comunicat de presă
 Zilele Filmului: Memoria Holocaustului (In Memoriam Elie Wiesel), 2017, Comunicat de presă
 Filmele LUX. 10 pentru 10 la Cinema Elvira Popescu din Bucureşti, Comunicat de presă
 Gânduri pe marginea unui interviu cu Radu Jude, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer