Cum Dumnezeu să pui în scenă un basm în zilele noastre? Pe cine mai interesează? Nici copiii nu mai marşează. Ori e cu StarTrek, cu pac-pac, cu karate, cu manga - ori ba. Totuşi, un basm - nu s-ar mai putea stoarce cîte ceva? La urma urmei, poveştile astea conţin ele ceva adevărat, peren. Totul e să ştii să scoţi la lumină sensul ascuns. Care nu e nicidecum ăla de-l ştie lumea. E altul. De exemplu, Turandot. De ce e ea crudelă şi căsăpeşte la prinţi pretendenţi la mîna-i? Prostul ăla de Carlo Gozzi habar n-avea de tata Freud. Dar Andriy Zholdak ştie. Şi pricepe repede că ea se revoltă împotriva condiţiei femeii reduse la un orificiu. Aşa că o pune pe Turandot să ţipe isteric nişte tirade introductive, scoase parcă din vulgata feminismului agresiv şi stupid, ca să priceapă şi caracuda din sală. Şi, ca totul să fie clar, mai sugerează şi o relaţie incestuoasă cu tatăl, care a crescut-o singur, doar e la mintea cocoşului că, dacă fata nu vrea soţ, atunci vrea tată. N-ajunge. Să mai căutăm sensuri.
Cine mai e crud, la ce trimite povestea asta, cum o modernizăm, ca să vadă poporul că arta e nepieritoare şi basmul - da, da, basmul - e încă actual? Păi, naziştii au fost cruzi, ştie toată lumea. Aşa că-i îmbrăcăm pe toţi bărbaţii, din ambele tabere, că nici unii nu-s doar buni sau doar răi, în costume de ofiţeri nazişti, le punem şi zvastici pe braţ, ca să nu ratăm cumva mesajul - cine-i gol primeşte o zvastică tatuată pe-o bucă, ce mişto! - şi-i punem să se bată între ei; pe împărat îl facem Hitler şi-l punem să se plimbe ţanţoş cu aripi negre de acvilă nazistă, apoi să dirijeze operaţiunile de război pe o hartă, aşa cum am văzut noi în filme. Ca să nu fie nici un dubiu, împăratul-Hitler rosteşte cîteva monologuri à la Mein Kampf despre neam şi mîntuire, iar pe ecrane laterale şi centrale se proiectează secvenţe cu avioane de război şi cu camere de gazare. Totuşi, oricît i-ar plăcea lui Zholdak partea asta cu războiul, a zis că pune Turandot, aşa că n-are ce face şi porneşte, într-un tîrziu, cu povestea. Pe care o expediază rapid, să-i piară şi urma, în răcnetele actorilor rămaşi în uniformă nazistă. Dar nu cumva să creadă lumea că ia în serios basmul. Dimpotrivă, trebuie detaşare, distanţă cît mai mare, ironie. Cum? Simplu. Bagă Tarantino, Kill Bill, desene animate japoneze, efecte speciale, totul violent, la volum maxim, asurzitor - mai mare dragul. Şi pe toate le repetă pînă la lehamite. În paranteză fie spus, aceleaşi citate, care la Zholdak sînt nelalocul lor, căci inutil agresive şi, prin repetiţie, lipsite de haz, sînt folosite cu gust şi dau foarte bine în Lucia patinează, spectacolul lui Afrim. În fine, cînd nu se joacă de-a Gozzi, Zholdak bagă convulsii: oricine se nimereşte pe scenă intră-n criză de epilepsie.
Cam ăsta e spectacul lui Zholdak cu Turandot. "Premisele sînt bune, dar rezultatul este confuz", scrie Oana Stoica, pe LiterNet. Spre deosebire de ea, eu cred că premisele sînt profund greşite, iar rezultatul, oricît de dezolant, nu mai contează. Nu e vorba despre un simplu spectacol ratat pe parcursul unui artist, altfel talentat: despre aşa ceva se tace cu discreţie. E vorba despre o întreagă "direcţie artistică", de aceea lucrul mi se pare grav şi cred că merită semnalat. Atunci cînd un artist îşi expune cu sinceritate obsesiile, frustrările, se despoaie în faţa spectatorilor, rezultatul poate fi un spectacol de mare forţă, cinstit pînă la capăt şi, de aceea, tulburător. Aici, în schimb, cred că avem numai o făcătură, o cacealma. Spectacolul lui Zholdak mărturiseşte o confuzie îngrozitoare în mintea regizorului, o lipsă catastrofală de gust şi de repere culturale. Pe lîngă acestea, faptul că majoritatea actorilor, atît de chinuiţi, nu fac decît să răcnească (Cristina Flutur e şi peltică, incapabilă să rostească tiradele cu care o blagosloveşte regizorul), iar lui Constantin Chiriac nu-i reuşeşte nimic, decît cel mult să fie ridicol, aproape că nu mai deranjează. Păcat de scenografia şi luminile lui Dragoş Buhagiar şi de momentele lui Pali Vecsei, singurele adieri de bun-gust şi calm în cacofonia aceasta.
Zholdak, asemenea multora, vorbeşte despre şocul pe care ar trebui să-l producă teatrul, actul artistic în genere. Despre lovitura pe care teatrul are a o aplica spectatorului, despre duşul rece menit să-l trezească şi să-i scuture inerţiile. Aşa este, are dreptate. Doar că şocul pe care-l produce spectacolul său este unul primitiv, vulgar şi produce nu catharsis, ci simplă greaţă. Fiindcă, aşa cum nu orice e natural e bun, nu orice şoc e artă. Ar fi fost mai simplu şi mai ieftin să aducă în scenă o găleată cu apă rece pe care s-o arunce în capul spectatorilor. Ce mai adevăr! Ăla şoc!
Ce mă întristează cel mai mult nu e că mi-a stricat o seară - şi nu doar mie: mulţi şi-ar fi dorit pauza izbăvitoare, să poată pleca, unii plecau chiar în timpul spectacolului -, ci că sînt destui, chiar printre oamenii de meserie, cărora asemenea subproduse artistice le stîrnesc admiraţia şi entuziasmul, oameni care iau confuzia şi lipsa de repere drept program estetic. Regret: e doar confuzie.