Jay-Jay Johanson live

Primele trei albume (Whiskey, Tatoo şi Poison) ale lui Jay-Jay Johanson, acest Sinatra tînguitor filtrat prin sound-ul trip-hop made in Bristol, m-au făcut din prima audiţie dependent de vocea alinătoare ce-şi jelea tristeţea cu o aşa delicateţe, încît o încălzea pînă la seninătate. Apoi m-a descumpănit albumul din 2002, Antenna, o deviaţie disco-electroclash pe a cărei copertă apărea bustul lui gol de schilod androgin cu freză vanilla-sauvage. Trei ani mai tîrziu, suedezul cu voce elegiacă şi înfăţişare de zombie camp scăpat dintr-un horror disco se ţinea tot de dj-ială şi tot cu "puterea nebănuită a muzicii dance" ne aburea înregistrînd Rush (2005), un album ce se încadra aiurea în peisajul house francez, cel mai sudic loc de pe continentul european unde avea un succes cît de cît notabil.

Mi-am recăpătat însă cu mare bucurie tristeţea datorită albumului cu un titlu depresiv irezistibil, The Long Term Physical Effects Are Not Yet Known (2007), album cu care Jay-Jay şi-a învins tentaţiile glamour ale clubului retrăgîndu-se la tejgheaua barului întunecat, sorbind pînă la fund amarul dulceag al solitudinii şi cîntînd, ca nimeni altul, frisonul insomniac al despărţirii şi subteranele izolării. Niciodată tristeţea nu avusese melodii mai potrivite şi nici melancolia nu îndrăznise să fie mai copleşitoare. Întorcîndu-se la temele solitudinii şi regretului, Jay-Jay lucra din nou cu muzicienii de pe primele albume. Cadenţa monotonă hărţuită de riff-urile chitarei de pe "She Doesn't Live Here Anymore" impunea ritmul unui album extrem de omogen, cu versuri simple şi cu orchestraţie uneori de o discreţie şi de o eleganţă halucinante. Printre "Time Will Show Me", cu o chitară ce părea mînuită de Mick Harvey, "Only for you" (satie-ană), "As Good As It Gets" (jazzy tribut adus lui Chet Baker, idolul său) şi "Rocks in Pockets" (piano-groovy cu vioară pe fundal), celelalte piese se strecurau cu fineţe în interstiţiile sonore dintre un electro-pop minimalist şi un trip-hop esenţializat, melodios şi fără tendinţe progresive.

Self-Portrait de anul trecut e scurt ca un joint şi intens ca un trip în cea mai decăzută dintre zile: 45 de minute de depresie pură şi de regret dublu-rafinat. Clape cristaline de pian îngheţat, corzi de chitare ruginite, tobe sparte bătînd cadenţe funerare, viori cu stridenţe morbide din mijlocul cărora o voce "ghidată de disperare" cîntă "Trauma" ("On the border line of silence / Trauma setting in"), "Mother's Grave", "No Medicine", "Sore".

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.