Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Stalker / Călăuza

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alexandru Paleologu despre Călăuza tarkovskiană


Marian Rădulescu

ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe la începutul anilor '80, revista Cinema găzduia o rubrică săptămânală intitulată De ce revenim asupra acestor filme?. A apărut atunci, desfăşurat pe trei numere, articolul lui Alexandru Paleologu, Călăuza sau căutarea Graalului. Recent, acest eseu avea să fie reeditat, între altele şi în volumul său Moştenirea creştină a Europei.

Distinsul şi aristocratul critic literar vede în Andrei Rubliov, Solyaris şi Stalker / Călăuza "un ciclu cu mesaj creştin" ale cărui teme fundamentale sunt: răstignirea, învierea şi, respectiv, mântuirea. Dar, adaugă el: "Să nu se alarmeze 'raţionaliştii', nu e câtuşi de puţină habotnicie în mesajul acesta, nici 'misticism', nici, cum se zice atât de impropriu, 'obscurantism'." Sensul tripticului tarkovskian este deci "eminamente uman şi chiar laic, ca şi la Dostoievski". Laic însă - nota bene - nu profan, ci "simbolic", "iniţiatic" şi "mistic". Mistic (pentru că "presupune luciditate şi rigoare") dar nu "misticist" ori "misticoid" (căci nu exprimă o "repudiere a lucidităţii şi a simţului critic, un confuzionism ispititor prin scutirea de elementara disciplină şi precizie a gândirii"). Semnificaţia duhovnicească şi etică e aceeaşi în câteşitrei filmele: "mai directă, mai puţin 'ezoterică' în cadrul pravoslavnic al Rusiei medievale din Andrei Rubliov decât în cel anticipaţionist din Solyaris sau în cel contemporan din Călăuza".

Care e subiectul din Călăuza? Căutarea, un fel de quest foarte asemenea "căutării Graalului". În engleză, explică Paleologu, to stalk înseamnă - între altele - "a pândi, a urmări (vânatul) pe furiş, a cutreiera, a străbate". Într-un fel, Călăuza este nu atât un "pescar de oameni", cât un "vânător de oameni" pe care îi duce - prin labirintul unui "itinerar întortocheat, în cea mai mare parte subteran" - într-un "loc misterios, împlinitor al celor mai adânci dorinţe, şi unde e nepermis, periculos, a veni cu gânduri şi pofte impure". Locul acela e "o anumită cameră a unei case părăsite". Zona însăşi, plină de obiecte dezafectate şi deşeuri de tot soiul (tancuri abandonate, seringi, arme, monede, un tablou religios înfăţişându-l pe Ioan Botezătorul etc.), "a fost părăsită în urma unei pustiiri inexplicabile". Deşi - aparent - destul de aproape ("la o aruncătură de piatră"), casa "nu e accesibilă direct, pe câmp deschis", iar în Zonă "domneşte o linişte absolută, întreruptă când şi când de ecourile unor sunete aparent naturale, tulburătoare totuşi".

Cine e Călăuzul, Stalkerul? Un "ins în marginea societăţii; a fost închis; e socotit un parazit social, neputându-se acomoda cu o muncă 'normală'". Pentru că are o vocaţie, o chemare, e automat "neîncadrabil", căci "astfel de indivizi contemplativi, căutători de absolut, apar ca 'paraziţi' în ochii 'eficienţilor' şi utilitarilor". În plus, mai e declarat şi "debil mintal". Dar "nici Parsifal nu păruse altfel; nici prinţul Mâşkin". La urmă însă, când se întoarce acasă istovit, în trista locuinţă a "debilului mintal" vedem - remarcă Paleologu - "o imensă bibliotecă, bucşită de cărţi vizibil citite şi răscitite".

Scriitorul şi Profesorul (Fizicianul), cei doi intelectuali din Călăuza, intră în Zonă "fără disponibilitatea interioară cuvenită", sunt "impermeabili sufleteşte, rupţi de sevele vivifiante ale spiritului". Scriitorul se duce "din plictiseală şi în căutarea unor motive de 'inspiraţie'". Fizicianul se duce "poate şi din curiozitate, dar mai ales din motive de rivalităţi personale" şi cu gândul de a arunca centrul Zonei în aer cu o bombă de câteva kilotone ("mentalitate 'modernă': a eradica tot ce ţine de transcendenţă). Amândoi refuză minunea, care nu e totuşi - cum susţin ei - antiraţională, pentru că "raţiunea însăşi e un miracol". Într-un fel de rugăciune murmurată pe la începutul filmului pentru cei doi călători în Zonă, Călăuza - folosind nişte sintagme din Jocul cu mărgele de sticlă de Herman Hesse - spune: "Să se limpezească ceea ce şi-au pus în gând. Să creadă. Să râdă de înaltele lor pasiuni; ele nu izvorăsc dintr-o energie sufletească, nu sunt decât nişte fricţiuni între noi şi lumea exterioară. Să capete încredere în ei înşişi. Să devină neajutoraţi ca pruncii, deoarece slăbiciunea e măreaţă, iar forţa e demnă de dispreţ. Când se naşte, omul e slab, iar atunci când moare ajunge aspru, rigid. Copacul, când e tânăr, e fraged; după ce creşte, se aspreşte. Duritatea şi forţa prevestesc moartea. Frăgezimea şi slăbiciunea exprimă prospeţimea vieţii. Nimic din ce s-a asprit nu poate să învingă..." Ceva mai încolo recită dintr-un poem "în care se spune, în esenţă, că nu există capăt în înaintarea pe calea binelui; oprirea anulează totul". Dar, observă Alexandru Paleologu, acesta e şi "tâlcul fericirii (= mântuirii); ea nu poate fi "perfectă" (= "încheiată", oprită), ci vie, implicând speranţa, iubirea, încrederea" - valori pe care mizează Călăuza.

Femeia Stalkerului, chinuită şi exasperată de viaţa grea alături de un paria ce pleacă mereu în expediţii riscante (aspru pedepsite de poliţie) şi cu care are o fetiţă infirmă, spune la final, într-un monolog adresat publicului: "Ştiam că mă voi simţi bine alături de el... Ştiam că va fi multă suferinţă. Dar mai bine să ai parte de o fericire amară decât de o viaţă cenuşie şi tristă... Atunci el doar mi-a spus: Vino cu mine! Şi l-am urmat. Niciodată după aceea n-am regretat. Niciodată. A fost multă suferinţă, şi teamă, şi ruşine... Dar n-am regretat niciodată şi n-am invidiat pe nimeni. Aşa mi-a fost soarta. Aşa e viaţa noastră. Aşa suntem noi. Dar, dacă în viaţă n-ar fi fost suferinţă, n-ar fi fost mai bine, pentru că atunci nu era nici fericire, nici speranţă... Aşa cred..." Astfel, "sensul călătoriei aventuroase" - arată Paleologu - "e, în final, ca şi pentru Ulise, întoarcerea acasă... Numai întoarcerea, după toate încercările, luminează viaţa de acasă, întoarcerea la femeia care, cu toată suferinţa, nu a regretat nicio clipă şi a aşteptat mereu. Ea este Graalul."

Există, în Călăuza, "o mulţime de aspecte şi de amănunte, unele stranii, altele de un realism acut, care adâncesc şi amplifică sensul acesta". Printre ele, adaugă Alexandru Paleologu, ar fi aspectul "sordid, de o dezolantă delăsare al cadrului vieţii de dincoace de Zonă". Nu altfel arată locuinţa Stalkerului: "aproape de calea ferată, întunecată, cu pereţii înnegriţi şi un singur pat mare cu lenjeria de mult neschimbată, în care dorm câteşitrei - el, soţia şi fetiţa infirmă". La toate se adaugă băltoacele de afară, bufetul sărăcăcios, neatrăgător - într-un frapant contrast cu eleganta ţinută a poliţiştilor care interzic accesul în Zonă: "cizme bine lustruite, căşti albe lucioase şi mănuşi albe cu manşetă lată, motociclete puternice, cu motorul bătând silenţios şi sigur, arme automate". Deşeurile din Zonă însă par luminate de o aură magică. Bălţile de acolo nu sunt murdare, ci "au vegetaţie în preajmă, semnalând proximitatea unor cursuri şi chiar căderi de apă limpede, pe sub perdeaua cărora trebuie să treacă cei trei, desigur, cu un sens simbolic de purificare". Şi aici Alexandru Paleologu citează din Psalmul 50 al lui David: "stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţa, spăla-mă-vei şi mai presus decât zăpada mă voi albi". "Acesta, spune comentatorul, cred că e sensul trecerilor prin apă în filmul lui Tarkovski". Când, în pragul Camerei din Zonă, Călăuza îşi aminteşte de soţia şi fiica sa, "ploaia vine ca o încuviinţare, ca un semn de reînnoire a dragostei şi a vieţii" (precum în Pildele lui Solomon: "...bunăvoinţa lui e ca o ploaie de primăvară"). Se gândeşte atunci să le aducă în acest spaţiu taboric: "Ce-ar fi să las totul baltă, să-mi iau nevasta şi fetiţa şi să venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are să le facă vreun rău." Întoarcerea acasă înseamnă "dragostea mereu nouă, mereu reîncepută, izvor de apă proaspătă, nu băltoacă stătătoare".

Nu puţini consideră Călăuza un film deprimant şi pesimist: după un drum istovitor, omul se întoarce la aceeaşi existenţă cenuşie. Filmul lui Tarkovski - arată Alexandru Paleologu - poate fi însă "adânc reconfortant" dacă ţinem seama că, dincolo de un "cenuşiu material al existenţei există şi unul moral, care o meschinează fără leac chiar şi în cele mai strălucitoare şi confortabile ambianţe". Drept exemplificare, sunt folosite capodopere cinematografice precum La notte a lui Antonioni şi La dolce vita a lui Fellini, unde se poate vedea "cât de deprimant poate fi huzurul". Cenuşiul material al existenţei (care, da, uneori devine "o cumplită piedică în calea fericirii, poate degrada fiinţa şi o poate înrăi") poate fi transfigurat, neutralizat "printr-un noncenuşiu interior", printr-o "policromie sufletească dată de speranţă, încredere, dragoste, poezie, imaginaţie - valori ale libertăţii, al cărei preţ nu e niciodată prea mare şi niciodată definitiv plătit". Acţiunea aceasta mereu reîncepută, de permanentă făurire din nou a fericirii, "e, poate, asemănătoare muncii lui Sisif". Efectul nu e zdrobitor, ci ziditor, şi "împlinitor". Cine nu îşi asumă suferinţa pentru a o transfigura, "alege o existenţă comodă", "nu alege nici libertatea, nici dragostea, nici fericirea; alege egoismul, orbirea, în pofida aparenţelor, alege rolul lui Sisif. Alege neantul."

În fine, Alexandru Paleologu îl citează pe istoricul de artă Gh. Kazar, care i-a trimis ca feed-back la primul său articol despre Călăuza un comentariu la adresa personajului numit Zona: "... Nu oamenii vor să pătrundă în Zonă, ci Zona trebuie să pătrundă omul şi, în final, reuşeşte (imaginea cu fetiţa)." Forţă tainică şi de temut, Zona - "ambivalentă ca şi balena albă a lui Melville" - nu este divină într-un mod "univoc". Acţiunea ei asupra omului e foarte asemenea unui "transcendent care coboară", sugerează Paleologu, folosindu-se de o sintagmă blagiană. Dar pentru a-l pătrunde pe om şi pentru a-l câştiga (în chip tainic, lăuntric, nevăzut), este nevoie de pregătire din partea celor care se încumetă să se apropie de ea şi să şi-o apropie. Astfel, "Zona se lasă cucerită numai de cel care s-a lăsat pătruns de ea."

Întorcându-se de unde a plecat, omul va aduce "esenţa Zonei" în viaţa sa "de acasă". Stalkerul se va întoarce din Zonă cu un câine lup ("deloc feroce", care "se comportă de parcă şi-ar fi recunoscut stăpânul (aşa cum prima fiinţă care-l recunoaşte pe Ulise la întoarcerea sa e Argos, câinele său credincios)", un fel de "emisar al Zonei": "animal psihopomp, adică ghid al sufletului". Călăuza - conchide Alexandru Paleologu - "este cel care ajunge efectiv în ultima cameră a Zonei: camera de acasă".




 Toate articolele despre Stalker / Călăuza


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Atelier cu Călăuză, Marian Rădulescu
 Cine are nevoie de Zonă? - Stalker / Călăuza, Marian Rădulescu
 Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Stalker (4), Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Exacerbarea demenţei - Stalker, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Stalker / Călăuza


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer