Imaginează-ţi că ai din nou 12 ani. 12 ani în secolul 21. Şi
n-ai citit niciodată povestirile semnate de Sir Arthur Conan Doyle, iar de Sherlock Holmes ai auzit în treacăt, aşa, din întâmplare. Îţi imaginezi, da? Nu ştii nimic despre el. Şi deodată vine Guy Ritchie şi te învaţă el cum stă treaba...
Recunosc că am văzut un singur film regizat de Mr. Ritchie şi anume unul absolut neinteresant (
Swept Away) în care evolua (acum) fosta şi faimoasa sa soţie, Madonna. Pe urmă, din comoditate şi lipsă de curiozitate, am neglijat să mai văd şi altceva.
Până când am aflat că Robert Downey Jr. şi Jude Law, au fost aleşi
să-i portretizeze pe eroii copilăriei mele. Cu sau fără Guy Ritchie nu trebuia să ratez asta. Şi bine am făcut!
Dar, ca să reluăm, dragă cititorule, dacă te vei hotărî să mergi la film, te rog să o faci fără să te gândeşti că vei descoperi o biografie, nu, departe de adevăr, iar dacă
l-ai văzut deja şi eşti dezamăgit tocmai din această cauză, ţin să te anunţ că eşti un pic (şi
iartă-mă că sunt atât de directă)... încuiat!
Sherlock
Holmes-ul lui Guy Ritchie (Robert Downey Jr.) este musculos, are obişnuita pipă, "cântă la vioară la trei dimineaţa" (după cum îi reproşa Watson când îi spunea că
nu-i reproşează niciodată nimic) şi umblă mult prea murdar pentru... un englez.
De asemenea
şi-o cam "ia în bot", este foarte direct în ceea ce priveşte consumul de narcotice şi alcool (adică nu se ascunde spunând că este în "perioada de reculegere") şi devine agresiv când nu are un caz.
Sherlock
Holmes-ul lui Guy Ritchie este şi îndrăgostit. De o fată rea şi iscusită (Rachel Mc Adams) care îl are la degetul mic şi îl manevrează după bunul plac, ca să nu mai amintim că îl leagă gol cu cătuşele de pat. Şi nu, nu era vorba despre o fantezie.
Sherlock
Holmes-ul lui Guy Ritchie suportă efecte speciale şi un montaj foarte
cool.
De fapt, Sherlock
Holmes-ul d-lui Ritchie
e cool. La fel şi Watson (Jude Law), care acum decide să se aşeze la casa lui şi să părăsească reşedinţa de la binecunoscuta adresă,
221B Baker Street, dar este desigur împiedicat să o facă mai repede, deoarece intervine un mister nerezolvat care îl macină.
Cazul Lordului Blackwood, un asasin dement care se presupune că practica magia neagră şi a reuşit să învie din morţi "în a treia zi", înspăimântând Londra, îi pune pe jar pe cei doi "fraţi de suflet", care freamătă de nerăbdare să rezolve ecuaţia necunoscută.
Dacă îl accepţi pe acest Sherlock Holmes, un pic mai modern decât cel de care ai auzit, sau cel pe care
l-ai găsit în cărţile lui Sir A. C. Doyle, te asigur că vei avea parte de foarte multă distracţie de bună calitate.
Ca structură şi gradaţie scenariul (bazat de fapt pe o povestire scrisă de Lionel Wigram, care a preluat personajele lui Doyle) este fără cusur, iar dialogurile sunt amuzante şi bine scrise, atmosfera de film
noir, redată
într-o Londră, care se află în vremea când faimosul Tower Bridge este încă în construcţie, ajutând şi înfrumuseţând povestea.
Deşi era de aşteptat ca Robert Downey Jr. şi Jude Law să ducă o luptă pentru cine să strălucească mai mult, nu
s-a întâmplat aşa, Law
asumându-şi foarte bine rolul secundar şi demonstrând că e un Watson remarcabil, ponderat, cu simţul umorului şi foarte devotat.
Ştiu că printre cei care au intrat în pielea celebrului detectiv se numără şi Roger Moore, Peter Cook sau Christopher Plummer, dar insist că Robert Downey Jr., cu aerul lui "deranjat" şi cicatricele lăsate de viaţa dezordonată pe care a
dus-o o lungă perioadă de vreme, este cel mai bun Sherlock Holmes
ever.
Şi nu pentru că e "bine lucrat" şi ciudat şi sexy şi uşor distrus de viaţă, ci pentru că e conştient de toate acestea şi le foloseşte cu inteligenţă şi şarm şi, Dumnezeule, pentru că ştie să fie atât de amuzant! În special când îşi ia bătaie...
Aşadar, acest
Sherlock Holmes, al naibii de comercial, care abundă de efecte speciale şi scene de acţiune, fiind şi cel mai neortodox dintre toate
(s-au realizat mai mult de o sută de ecranizări) nu poate decât să te fascineze.