Vokzal dlya dvoikh / Gară pentru doi (1982) este o savuroasă comedie romantică (dublată de o demascatoare satiră socială) despre disponibilitatea sufletească a unor oameni singuri pe care întâmplarea (oare?) îi face să se cunoască în răstimpul a două zile, între două trenuri. Produs în studiourile sovietice în anii imediat anteriori Perestroicăi, filmul lui Eldar Ryazanov a fost un fel de blockbuster nu doar în fosta URSS (peste 36 milioane de spectatori), ci şi în România.
Melodramă? Desigur, însă executată inteligent, cu fineţe şi măiestrie. Fără Lyudmila Gurcenko (pe care spectatorii şi-o amintesc din Ma-ma, Cinci seri şi Siberiada) filmul e de neimaginat: "Numai ea, cu darul de a transforma orice sirop în tărie, cu faţa pe care citeşti, paradoxal, în acelaşi moment, atâta oboseala şi atâta tinereţe, atâta elan şi atâta uzură, numai ea putea fi această chelnăriţă oarecare de la restaurantul gării, de care se îndrăgosteşte în tranzit, dar nu în trecere, un bărbat deosebit (care are "o meserie în care nu minte"; şi care e meseria în care puteţi să nu minţiţi? îl întreabă ea), un pianist, a cărui soţie, iat-o, anunţă calm "timpul probabil" la televizor, cu toate că tocmai omorâse un om într-un accident de automobil, şi el "ia totul asupra lui", şi ispăşeşte, şi povestea creşte, se ramifică (ajunge până în Siberia), liberă, fără teama de melodramă" (Eugenia Vodă).
Satiră socială? Fără îndoială, căci unde altundeva decât într-o gară s-ar mai putea găsi o locaţie mai nimerită pentru a radiografia o societate? Vedem - în contrapunct cu pianistul naiv şi principial (Oleg Başilaşvili) - bişniţari (excelenţi Nikita Mihalkov şi Nona Mordiukova), beţivani, hoţi şi chelneriţe care "ciupesc" din meniul clienţilor pentru folosul personal. Deosebit de prezent în cadru este şi "planul doi" al acţiunii: fundalul sonor cu anunţurile prin megafoane şi vânzoleala personajelor episodice. Dar accentele nu sunt neorealiste, fruste, ci luminos-tandre.
Povestea ajunge nu numai până în Siberia, ci şi la finalul din Crimă şi pedeapsă. Asemenea personajelor dostoievskiene, chelnăriţa şi pianistul nu se sperie de anii de detenţie care-i vor despărţi, pentru că sunt doi oameni care s-au întâlnit. Ştiu că "viaţa cea nouă" nu se capătă de pomană, ci trebuie răscumpărată cu preţ mare, plătită cu îndelung eroism. Filmul lui Ryazanov se încheie pe o notă de open ending. Romanţa Vokzal dlya dvoikh este străbătută deopotrivă de tristeţe, umor şi - acesta e şi tonul cântecului de la final (compozitor: Andrei Petrov): "Joacă totul pe o singură carte şi schimbă-ţi viaţa / Cine n-a pierdut niciodată, niciodată nu va câştiga!" - optimism.
