Harry Tavitian este un artist care a făcut muzică indiferent de regim, nu ca o modalitate de a transcende o realitate mult prea greu de suportat, ci ca un mod de viaţă. Nu mică mi-a fost mirarea cînd, din poveştile armeanului, am aflat de festivalul anual de jazz de la Costineşti, un adevărat Woodstock autohton, unde iubitori de jazz şi de muzică în general, din toată ţara, se întîlneau în fiecare vară şi se bucurau de libertatea pe care le-o oferea jazzul. De cele mai multe ori sărbătoreau şi ziua lui Harry, care coincidea cu finalul festivalului, spre disperarea securiştilor adunaţi ghem să supravegheze mulţimea. Cîntarea lor de jazz nu era o metodă de disidenţă, era pur şi simplu o manifestare care a avut întotdeauna norocul să fie puţin înţeleasă de "neiniţiaţi" şi, de aceea, puţin "luată la ochi". Oamenii de vîrsta mea ar trebui să ştie lucrurile acestea şi să ducă vorba mai departe: în vremea lui Ceauşescu, se cînta blues şi jazz, muzici născute din suferinţă şi dorinţa de libertate. Ele poartă o semnificaţie frumoasă: dragostea şi libertatea interioară nu sînt tributare nici unui regim. Jazzul şi comunismul au fost două realităţi paralele care, prefer să cred, nu s-au întîlnit niciodată. Harry este dovada vie că am dreptate.
La 20 de ani de la revoluţie, la Ateneul Român, Harry, împreună cu prietenii săi, îşi încheie serialul care a debutat în martie 2009. Teach me tonight, organizat de Institutul Cultural Român, a fost o călătorie prin universul jazzului, de la blues, la etno-jazz, o acţiune introspectivă în viaţa şi experienţa muzicală a lui Harry, o adunare laolaltă a unei panoplii de jazzmani care pot scrie din voce şi mîini o istorie a jazzului. În sala unde, cu mai puţin de o săptămînă în urmă, Dan Puric propovăduia unei săli arhipline de-spre iubire, Harry Tavitian, Ion Baciu jr. şi Cserey Csaba au urcat pe scenă pentru a întregi acest sentiment.
Ion Baciu jr. nu mai cîntase niciodată cu Harry Tavitian pe scena autohtonă. Însă, de fiecare dată cînd cîntă împreună, cum mărturiseşte şi Harry, se întîlnesc două stiluri pianistice diferite: Harry este mai mult un Thelonious Monk, Ion Baciu Jr. merge pe linia lui Bill Evans. Deschiderea concertului de la Ateneu a marcat întîlnirea dintre feeling-ul lui Harry şi precizia şi limpezimea şcolii suedeze din degetele lui Ion Baciu jr. Au cîntat compoziţii proprii, iar vocea puternică şi melancolică a lui Harry a instaurat definitiv the feeling of the blues cu Cry me a river, pentru ca pianele lor să explodeze atunci cînd "s-au duelat" în improvizaţii pe cea mai clasică dintre temele de jazz, "Take five". Starea de bine era deja instalată. Nimeni din sala aceea plină ochi nu se aştepta să plece acasă în mai puţin de două ore, iar Tavitian şi invitaţii săi nu au niciodată obiceiul să dezamăgească nişte prieteni vechi, indiferent că sînt români sau de alte naţii.
A doua parte a serii a prilejuit o revedere: Harry Tavitian şi Cserey Csaba sînt deja un cuplu consacrat pe scenă, chimia muzicală dintre ei este binecuvîntată, iar spiritul ludic al lui Csabcsy reuşeşte întotdeauna să răcorească plăcut dramatismul muzical al lui Tavitian. La sfîrşitul lui 2008, au elaborat împreună Christmas cantata, un album de colinde româneşti arhaice, unele dintre ele culese de Béla Bartók, altele armeneşti şi din tradiţia bizantină, dar şi cîteva piese cunoscute sub numele de Afro-American negro spirituals, o serie de cîntece religioase care stau, de altfel, la originea jazzului.
Recunosc, în momentul în care secuiul cu alura masivă şi blîndă se instaurează la tobe, capăt un sentiment de linişte şi siguranţă, de familiaritate cu muzica şi de întoarcere acasă. Cserey Csaba este, probabil, cea mai naturală (şi mai rară) apariţie pe care a dat-o scena românească - şi este departe de mine gîndul de a formula judecăţi de valoare. Sînt pur subiectivă. Tobele sînt a doua lui natură, aceasta şi pentru că este un talent înnăscut, autodidact şi altruist. Bate la tobe din toată fiinţa lui, poate din acest motiv el şi cu Harry se iubesc atît de tare şi transmit şi publicului starea de plinătate a iubirii. Muzica le curge prin artere şi cred că aceasta este lecţia de suflet pe care Harry a predat-o pe parcursul acestui serial, Teach me tonight: jazzul nu se învaţă; se simte, la fel ca iubirea.
Alergăm prea mult şi prea repede, cîteodată uităm de ce, facem sex, şi nu dragoste, pentru că este mai scurt, trăim în mod regulat pentru a avea şi numai din snobism întru a fi. Nu ne cere nimeni să ne schimbăm modul de viaţă sau să ne căim pentru ce sîntem, doar că, din cînd în cînd, ar fi frumos să dăm televizoarele mai încet, să ne scoatem căştile din urechi şi să ne deschidem simţurile înspre puţinele personaje care încă mai trăiesc autentic. Feliz Navidad, Joyeux Nöel, Merry Christmas şi Buon Natale, Harry! Eşti binevenit în casele noastre!