[email protected]

Ante-1990, filmul românesc avea meşterii săi muzicieni, care se nevoiau să definească şi să îmbogăţească personajul dramatic numit Muzică - element care, împreună cu dialogurile şi zgomotele alcătuiesc soundtrack-ul unui film. Nepopularizată în România (decât accidental) prin disc sau radio, muzica de film a fost adesea un fel de Cenuşăreasă. Dar coloanele sonore din filmele româneşti (cu muzici simfonice sau uşoare, jazz sau de estradă, electronice sau experimentale) nu sufereau numai datorită inexistenţei unei industrii muzicale puternice de profil. Foarte des lăsa de dorit şi concepţia estetică a mixajului, la care se adăuga şi echipamentul defectuos - în monofonie - din majoritatea sălilor de cinema.

Erau vremuri când - în sunet, ca şi în imagine - se făcea o recreare polifonică a realităţii. Filmul minimalist de buget redus (aşadar indiferent faţă de personajul Muzică) fusese, până la generaţia 2000, doar o modalitate - între altele - de expresie filmică. Existau un Lucian Pintilie, un Mircea Daneliuc, un Alexandru Tatos sau o Ada Pistiner care, în filmele lor, foloseau fie - discret - ilustraţia muzicală, fie o muzică minimalistă, mai mult sau mai puţin de "umplutură". Dar mai erau şi alţii, care investeau cu drepturi egale toate componentele discursului filmic - inclusiv muzica.

Cu toate condiţiile precare există - în cinematograful românesc din "anii ăia" - destule muzici de film care sunt valabile nu doar în contextul filmului. Activitatea de restituire a filmelor reprezentative din patrimoniul naţional (prin unele jurnale sau reviste), programarea lor la televiziune sau în circuitul de cinemateci şi - de ce nu - vremurile mai norocoase, când coloanele sonore ale filmelor româneşti - masterizate şi îmbunătăţite tehnic, pe cât se poate - se vor găsi în magazinele de specialitate - sunt tot atâtea prilejuri de (re)descoperire a muzicilor din filmele româneşti. Care ar fi aceste coloane sonore şi aceşti muzicieni? Lista de mai jos - filmele alese, în ansamblul lor, sunt eterogene valoric - nu e nici pe departe exhaustivă:

Paul Constantinescu (O noapte furtunoasă şi Moara cu noroc)
Tiberiu Olah (Meandre, Răscoala, Mihai Viteazul, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Printre colinele verzi, Dincolo de nisipuri, Trecătoarele iubiri, Pe aici nu se trece, Osânda)
Anatol Vieru (Când primăvara e fierbinte, Felix şi Otilia, 100 lei, Iacob)
Theodor Grigoriu (Pădurea spânzuraţilor)
Dan Andrei Aldea şi Dorin Liviu Zaharia (Nunta de piatră şi Duhul aurului)
Cornelia Tăutu (Zidul, Acţiunea "Autobuzul", Din nou împreună, Imposibila iubire, Moromeţii)
Radu Şerban (Bariera, Ilustrate cu flori de câmp, Prin cenuşa imperiului)
Richard Oschanitzsky (Cu mâinile curate, Ciprian Porumbescu, Cantemir)
Radu Goldiş (Zile fierbinţi, Accident)
George Grigoriu (Actorul şi sălbaticii)
Temistocle Popa (Veronica, Ma-ma)
Lucian Meţianu (Cursa, Ochi de urs, Fructe de pădure)
Marius Ţeicu (Angela merge mai departe, Zâmbet de soare)
Anton Şuteu (Ultima frontieră a morţii, Buletin de Bucureşti)
Vasile Şirli (Melodii la Costineşti, Glissando, Un echipaj pentru Singapore)
Florin Bogardo (Bună seara, Irina, Declaraţie de dragoste, Liceenii)
Adrian Enescu (7 zile, Tănase Scatiu, seria Ardelenilor, Septembrie, Bietul Ioanide, Concurs, Semnul şarpelui, Sfîrşitul nopţii, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Adela, Pas în doi, Ringul, Mircea, Rezervă la start, Umbrele soarelui, Noi cei din linia întâi)

Post-1990, personajul Muzică a început să piardă teren - în raport cu "zgomotul şi furia" - în filmul românesc (cine are urechi de auzit, să asculte sonorităţile grave, melancolice sau country-parodice din: Hotel de lux, Somnul insulei, Şobolanii roşii, Rămânerea, Undeva în est sau, mai recent, Amintiri din Epoca de Aur - Episodul 1). Realitatea - potrivit noilor canoane - nu se mai recreează (acustic, vizual), ci este adesea "fotografiată" brut, minimalist. Se caută mai cu seamă acele forme de radicalism moral, ce dezvăluie tot ce e rău şi urât în noi. Într-un fel, e explicabil: prea fuseserăm obligaţi să zugrăvim totul în roz (edulcorarea realismului socialist). Dar există şi semne de reînnodare - în privinţa concepţiei coloanei sonore, la standarde tehnice net superioare însă - cu tradiţia anterioară momentului 1990: Nae Caranfil (E pericoloso sporgersi, Restul e tăcere).

În toate cazurile de mai sus (şi în altele, nenumite aici) avem de a face cu o muzică dintr-aceea care "ne gâdilă urechile într-un mod plăcut". Prin ce minune pătrunde ea în sufletul oamenilor? Cum se transformă acele combinaţii de sunete şi zgomote în armonii, ce anume face ca ele să devină o sursă de desfătare pentru sufletul omenesc? Cui aduc ele vreun folos? Dacă la primele două întrebări este cu neputinţă a oferi o explicaţie, la ultima întrebare pare mai uşor de găsit un răspuns: celor cu sensibilitate muzicală, dornici să desluşească tainele acestei lumi de "ultraviolete", pe care doar urechea le poate percepe. Lor, mai ales lor se cuvine a le vesti că merită, chiar merită, să (re)asculte fără idei preconcepute acest limbaj dincolo de cuvinte şi imagini din filmele româneşti mai sus pomenite (filme diverse ca tipologie, ca sound) şi nu numai.