De la negru la alb - Poliţist, adjectiv

Puţine lucruri şi totodată foarte multe ar putea fi spuse despre un film precum Poliţist, adjectiv. Filmul lui Porumboiu m-a surprins într-o gamă de nuanţe care au variat de la negru la alb, trecând neapărat prin mov. E un film românesc mai altfel şi îţi trebuie ceva timp să treci peste tendinţa de a-l numi îngrozitor de plictisitor, care te loveşte în prima jumătate de oră. Nu e un film comod. Are zvâc atunci când crezi că moare şi moare de-a binelea atunci când îţi doreşti zvâcul ca pe sarea-n bucate.

Subiectul e mai degrabă banal. Într-un oraş de provincie (Vaslui), un tânăr poliţist de la moravuri lucrează la un caz: nişte elevi de liceu fumează iarbă, procurată printr-o "filieră" ceţoasă. Cristi (Dragoş Bucur) face filaj după filaj, întocmeşte dosarul dar cere superiorului timp de rezolvare fiindcă nu vrea să-l bage la puşcărie pe un puşti numai pentru simplul fapt că a fumat un drog uşor care, zice el, oricum urmează să fie legalizat în scurt timp. Problema e că superiorul îi cere să facă un flagrant şi să termine cazul rapid, fiindcă legea e lege. Şi-atunci? Ce mama naibii face Cristi?

Corneliu Porumboiu a ales atmosfera, în detrimentul acţiunii. În primul rând, Poliţist, adjectiv e un film de atmosferă şi sugestie. Unul în care scenele se petrec într-un abracadabrant timp real. E greu să digeri cum Bucur fumează două-trei-şapte ţigări în timp ce se învârte în jurul unui stâlp de înaltă tensiune şi a unei gropi, fiindcă tot ce are de făcut e să observe intrarea într-o vilă în care, practic, nu se întâmplă nimic. Te uiţi la Bucur cum fumează, te uiţi la groapă, te uiţi la stâlp şi-n tot acest timp (de 7-10-50 de minute) te întrebi ce cauţi tu în filmul ăsta. N-ar fi mai bine să-l laşi pe Bucur să fumeze, aşa, cocoşat şi închis în el însuşi cum e, şi tu să te duci să-ţi pui de-o ciorbă?

Nu te duci, fiindcă imediat Bucur îşi va pune el o ciorbă, când ajunge acasă, unde o găseşte pe nevastă-sa ascultând la computer, la nesfârşit, o melodie de-a Mirabelei Dauer. Este scena pentru care dacă-l întâlneşti vreodată faţă-n faţă pe Porumboiu poţi să-i spui, fără tăgadă, că e genial. A doua scenă - în fapt, cheia întregului film - se petrece la final şi îl are în prim-plan pe Vlad Ivanov, unul dintre cei mai cool actori ai vremurilor noastre, prea puţin exploatat de o cinematografie care respiră, dar care încă nu produce pe măsura talentelor pe care le are. Ceea ce-ţi rămâne însă după "Poliţistul" de dicţionar al lui Porumboiu este o delicată senzaţie că ar fi putut să fie mai bun dar, în acelaşi timp, că e atât de bun încât trebuie să-l mai vezi o dată ca să-i descoperi cu adevărat şi celelalte o mie de sensuri pe care nu le-ai sesizat dar despre care conştiinţa îţi spune că ar fi "acolo". Fiindcă, nu-i aşa?, ca să-l citez pe Dragoş "Cristi" Bucur, "Conştiinţa e un lucru care pe mine mă opreşte să fac ceva rău..."

(3 stele)

Poliţist, adjectiv. 2009. 115 min
Regia şi scenariul: Corneliu Porumboiu
Cu: Dragoş Bucur, Vlad Ivanov, Irina Săulescu, Ion Stoica, Marian Ghenea

Citiţi scenariul filmului Poliţist, adjectiv, un volum publicat de Editura LiterNet.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.