Ca să priveşti în jurul tău, trebuie să fii puţin trist, parcă Saint-Exupéry o spunea. O experienţă nefericită, o "pasă proastă" sau o durere de măsea te pot ajuta să înţelegi mai bine un film dificil.
Filosoful şi scriitorul elveţian Alain de Botton spune în The Architecture of Happiness/ Arhitectura fericirii, o carte frumoasă despre arhitectură şi frumuseţea vieţii, următoarele: "Avem nevoie de o pecete de neşters peste vieţile noastre, de faptul că nu ne-am căsătorit cu cine trebuia, că am înaintat până la vârsta a doua într-o carieră care nu ne-a împlinit sau că am pierdut pe cineva drag, pentru ca arhitectura să înceapă să aibă un cât de mic impact asupra noastră, pentru ca atunci când spunem că suntem impresionaţi de o clădire, să ne referim la senzaţia dulce-amară de contrast dintre nobilele calităţi prezente într-o structură şi realitatea mult mai largă şi mai tristă din care ele fac parte."
Acesta a fost pasajul de la care am devenit interesată, începând cu pagina 22, de cartea lui Alain de Botton. M-am gândit: are dreptate Alain de Botton, dar nu e valabil doar în cazul arhitecturii. Un necaz te face mai permeabil la frumos şi îţi dă o profunzime şi o cuminţenie pe care o existenţă fără asperităţi n-au cum să ţi le procure.
Aş merge un pic mai departe şi, referindu-mă strict la cinema, aş spune că în judecarea unui film, experienţa de viaţă te ajută probabil mai mult decât cultura cinematografică (şi generală). Ideal ar fi ca ele să meargă mână în mână, dar stagiul la arhiva de filme nu se compară cu înţelepciunea pe care ţi-o dă o viaţă cu-de-toate. Totul e să fii în stare să procesezi această experienţă de viaţă pentru că se poate întâmpla şi să nu se întâmple nimic. Să nu te înţelepţeşti, să continui să nu înţelegi ce ţi s-a întâmplat şi să-i învinovăţeşti eventual pe ceilalţi pentru propria ta neîmplinire.
Unul dintre filmele preferate al lui Alain de Botton este Paris, Texas (1984), de Wim Wenders, care e fluid şi liniştit într-un mod cumva asemănător felului în care de Botton scrie. Despre el, Roger Ebert - unul dintre cei mari critici de film în activitate, spunea că poate fi la început derutant pentru cei care au văzut tone de filme şi care sunt obişnuiţi să bănuiască ce urmează să se întâmple în secunda următoare. Un bărbat (interpretat de Harry Dean Stanton) începe filmul complet lipsit de memorie, mergând prin deşert, şi îl termină după ce o convinge pe fosta soţie (Nastassja Kinski) de care se despărţise în urmă cu câţiva ani, să-l preia pe fiul lor crescut până atunci de fratele eroului. Toate acestea sunt informaţii în a căror posesie intrăm odată cu eroul. Dar nu aflăm de ce şi-a pierdut memoria, de ce se despărţise de soţie sau ce făcuse în cei patru ani de absenţă. Filmul nu simte nevoia să lămurească aceste lucruri tocmai pentru că, asemeni unei arhitecturi suple şi răsucite spre sine, şi el exploatează spaţiile libere cum ar fi absenţa sau lipsa rădăcinilor. Dorinţa eroului, Travis, de a recupera nişte amintiri care ar putea da sens unui viitor incert nu determină până la urmă decât un drum în trecut, unde iubirea părea solidă şi logică. Iar acest drum are ca scop, ne dăm seama la final, găsirea punctului prin care băiatul cuplului poate fi ataşat destinului mamei sale. Asta e tot ce i se întâmplă, "practic", lui Travis, bărbatul care străbate ca o stafie filmul pentru a-şi întâlni femeia iubită care acum lucrează într-un club, îndărătul unui geam care o împiedică să vadă clientul.
Nu e indicat să zburzi de fericire când vezi acest film. Nu e indicat să fii îndrăgostit, satisfăcut după o săptămână care ţi-a adus bani, conectat prin toate firele la realitatea din jur. Îl poţi gusta mult mai bine dacă ai fost victima unei nedreptăţi, dacă ai fost umilit, dacă ai un acces de nostalgie - pentru că resursele de empatie din tine te vor ajuta să ajungi într-o zonă mult mai plină de adevăr (o bănuieşti într-un mod aproape fizic) decât cea la care ai acces când eşti împlinit. În aceeaşi carte, Alain de Botton scrie că vederea unui obiect artistic frumos mai degrabă ne întristează, şi că această tristeţe e de fapt un amestec de bucurie şi melancolie. (Un lucru frumos trebuie să existe într-o lume incompletă - cea din jur, şi într-o viaţă incompletă - a noastră.). Suferinţa ne dă un sens pe care arta ni-l confirmă. Cu spaţiile sale libere pe care ne lasă să le completăm singuri, filmul lui Wim Wenders ne pune în faţa unui adevăr care numai trăit poate fi înţeles.