Venirea Madonnei în România a stârnit cele mai intense reacţii şi cel mai extins
coverage mediatic de la vizita Papei Ioan Paul al
II-lea încoace. Nici măcar sosirea unui şef de stat precum Clinton
n-a zguduit în aşa un hal societatea civilă românească. O dovadă irefutabilă că, după moartea lui Michael Jackson, Madge a rămas singurul star pop divinizat global.
Prima dată mi
s-a arătat Madonna în casa unchiului meu, Vichi, mare fan de Led Zep şi Zappa.
S-a întâmplat la un televizor alb negru Sport, pe un rest de casetă video după
One Flew Over the Cuckoo's Nest. Auzisem de ea din obişnuitele surse alternative (
Paris Match-ul pasat din casă în casă, Europa liberă), dar
n-o văzusem niciodată - am avut brusc o revelaţie: voiam să fiu ca ea. Clipul era siderant de simplu: pe un
background alb, Madonna se mişca uşor lasciv, înconjurată de dansatori; deşi, la felul cum privea direct în cameră de parcă ar fi vrut
s-o hipnotizeze, figuraţia ar fi putut lipsi.
It was all about her... Nu ştiu ce
m-a fascinat (în timp ce audienţa era total dezgustată: "Asta e Madonna? Vai da' cât de vulgară e!"): gigantica fundă de satin din păr, brăţările, mănuşile din mătase sau cerceii zdrăngănitorii.. sau poate buricul dezgolit (câtă sfidare!)? Ştiu doar că am căzut sub vraja stelei sale norocoase. "
Her Majesty" a fost şi a rămas singurul star pe care am încercat
să-l imit vreodată. Să fii un Madonna
wannabe în România anilor '80 nu era deloc uşor - pentru că totul trebuia găsit, vânat, construit. Odată ce lucrarea a fost completă,
mi-am dat seama că nu puteam purta
look-ul într-un oraş în care mă cunoştea lumea, aşa că am fugit cu o prietenă la bunica ei în Piatra Neamţ. Ştiu că am produs şoc, pentru că maşinile se opreau şi copiii ne arătau, speriaţi, cu degetul.
Ţinuta impunea:

lipsa oricărui simţ al ridicolului

ciorapi polonezi din plasă transformaţi în iegări

botine din pânză roz aduse de bişniţari din Cehoslovacia

minijup verde de la mama de când era studentă

un tricou negru cu fluturi fosforescenţi peste care îmbrăcam un maieu din plasă făcut chiar
dintr-o plasă (sacoşă)

zeci de cabluri de casetofon pe braţe

brăţari barbar de groase din aluminiu de la fondul plastic

şiraguri de perle false, albe şi roz, luate de la moldoveni

un sacou "siclam" cu umeri făcut la comandă

un cercel imens, roz, cu cercuri din plastic, purtat doar
într-o ureche.

părul dat cu pudra de talc/fixativ Farmec apoi tapat straşnic, cu capul în jos şi legat cu o fundă.
Din această ţinuta subversivă, provocatoare de ambuteiaje în orăşelul moldovenesc, nu
mi-a rămas decât imaginea mentală (evident, se întâmpla cu mult înaintea obsesiei digitale şi a
Facebook-ului). Să fii pe vremea aia fan Madonna însemna să te supui oprobiului şi dispreţului general. Încă mai era un
statement. Te pândea pericolul să fii considerată, vai, o fată rea, o destrăbălată. La concertele ei se duceau adolecenţii declasaţi şi nu şefii de stat. Deşi am
admirat-o de-a lungul întregii ei cariere, am rămas pe vecie o consumatoare entuziastă a Madonnei "
vintage", timpurii. O fi de vină nostalgia (şi promit că din numărul viitor nu mă voi bălăci în băltoaca sentimentală a anilor '80, plonjeu prilejuit de moartea lui Michael Jackson/John Hughes şi de difuzarea integralei
Indiana Jones pe HBO). Însă atunci avea ceva genuin - era mai mult o fată de cartier decât un
sex symbol, iar sexualitatea ei avea un aer băieţos, ludic, netraficat, direct şi uşor de imitat (sau, cel puţin, nu cu foarte mulţi bani). Avea o naturaleţe şi o accesibilitate empatică, plus un tupeu neruşinat (cum îndrăznea să se viseze celebră o fătucă nici foarte frumoasă, nici foarte dotată vocal?). Părea a spune: "asta sînt,
iubiţi-mă sau
urâţi-mă dacă vă ţin curelele, dar nu mă ignoraţi".