Cum n-am jucat la Todd Solondz - Life During Wartime

Acum cinci ani, Todd Solondz era prezent la Veneţia cu Palindromes, iar acum patru ani, ateriza la TIFF-ul clujean ca invitat special. În 2009, regizorul american a revenit în competiţia veneţiană cu un nou titlu, Life During Wartime, care e de presupus că va ajunge şi la TIFF-ul din 2010. Eu însă stau şi mă întreb ce rol îmi rezervase Todd în acest film.

Nu mai ştiu cine m-a fericit cu e-mailul său personal, cert e că atunci când i-am scris, în 2005, ca să-l invit la TIFF, mi-a răspuns nu doar instantaneu, ci şi afirmativ. N-avea pretenţii de bilet de avion la business, ci doar la un meniu vegetarian. Colegii mei care l-au întâmpinat la aeroportul din Cluj m-au sunat imediat spunându-mi, uşor speriaţi, că ciudatul nostru musafir poartă pantaloni verzi şi un sacou roz. Pentru cine i-a văzut filmele (la vremea respectivă mai făcuse patru: Fear, Anxiety and Depression, Welcome to the Dollhouse, Happiness şi Storytelling), costumaţia era de-a dreptul previzibilă, ca să nu spun banală. Cu toate astea, aveam toate motivele să ne aşteptăm la capricii exagerate de vedetă. Nimic din toate astea. Todd ne-a făcut şi economie de personal, şi de maşini. Nu a cerut decât o hartă, explicându-ne că vrea să bata oraşul la picior şi să-l descopere fără ghid, şi aceleaşi, deja anticipate, meniuri vegetariene. Atunci când l-am cunoscut la un prânz de festival, conversaţia s-a legat natural. Ceva mai puţin naturală a fost expresia mea atunci când mi-a luat capul între mâini şi mi-a zis că am o faţă făcută pentru cinema. "Tot ce-i posibil să-ţi scriu un rol mic pentru noul meu film", a mai adăugat el. Acum: cine a văzut filmele lui Solondz ştie că personajele lui nu sunt nişte fondante cu cremă de zahăr ars, ci nişte petarde cu cianură - la capătul radical opus al drăgălăşeniei pe care o emană Todd în persoană. N-am zis nimic pe moment, deşi flatare mai mare nici că-mi puteam imagina, dar în gând m-am întrebat până unde aş fi dispus să merg într-un rol care, ca întotodeauna la Solondz, n-are plasă de siguranţă.

Am convenit să păstrăm legătura pentru viitorul film. Nu aveam mari speranţe; oaspeţii TIFF-ului promit multe înainte de plecare şi rareori se ţin de cuvânt. Cel mai notoriu exemplu este actriţa Alexandra Maria Lara, care a venit la TIFF de două ori, s-a simţit excelent (sau cel puţin aşa a declarat) şi a insistat ca nu cumva s-o ocolesc dacă trec vreodată prin Berlin. De atunci, am fost la Berlin de mii de ori şi de fiecare dată am încercat să dau de ea. Credeţi cumva că s-a ostenit să răspundă la telefon sau la sms-uri?

Todd, în schimb, mi-a răspuns la fel de prompt atunci când, după TIFF, i-am trimis un email de mulţumiri: "Lucrez la scenariu. Îţi scriu când intrăm în preproducţie", m-a asigurat el. Peste un an, l-am contactat din nou, întrebându-l de sănătate, de noul film şi insinuând ceva suav despre micul meu rol. Mi-a răspuns: "Mihai, aş avea o scenă pentru tine, nu trebuie decât să-ţi plăteşti singur biletul de avion pâna în Florida, că stăm prost cu bugetul, iar la faţa locului ne-om descurca noi. Nu ştiu însă când voi începe filmările." Şi aici filmul se rupe. Eu nu i-am mai scris, sedus probabil de mirajul unui rol ipotetic la celălalt Hollywood (care începe cu B!); lui, probabil, că numai la debutul unui non-actor din România (fie el şi cu faţa făcută pentru cinema) nu-i stătea mintea. Timpul a trecut pe nesimţite, şi iată-mă la Veneţia, la proiecţia de presă a filmului în care aş fi putut să joc.

Life During Wartime continuă acţiunea din Happiness (cu siguranţă, controversata capodoperă a lui Solondz) şi este cel mai neortodox şi neaşteptat sequel pe care l-am văzut vreodată. Niciunul dintre actorii din Happiness nu îşi reia aici rolul - dar pentru cineva ca Solondz, care în anteriorul Palindromes folosea 8 actori (inclusiv unul de culoare) pentru unul şi acelaşi rol, "continuitatea" de actor sau de rasă nu e o prioritate. Şi nici cea temporală: unele personaje par să fi îmbătrânit zece ani (câţi au trecut de la poveştile din Happiness), altele doar cinci - dar temerile, anxietăţile şi depresiile lor sunt intacte. Life During Wartime este o comedie cinică despre acea fundătură care este "the American way of life" şi o fabulă infuzată de umanitate despre războiul psihologic dintre "a ierta" şi "a uita" greşelile şi abuzurile trecutului.

Eu, de pildă, nu pot să-mi iert că am uitat să-i mai scriu, chit că nici acum, după ce i-am văzut filmul, n-am habar ce rol aş fi putut avea în el.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.