În mod sigur, 2009 a fost un an extraordinar pentru filmul de gen, artizanal. Da, Avatar a spart orice record în materie de buget / încasări, însă District 9 şi Moon au arătat că se poate face SF matur, cu buget mic.
Sam Raimi a lăsat în urmă supereroismele şi ne-a livrat Drag Me to Hell, un horror care, după o lungă perioadă de atrocităţi Saw 1, 2, ab infinitum, izbuteşte să fie de-a dreptul înspăimăntător, şi nu doar oripilant. Iar acum Paranormal Activity făcut cu bani de seminţe (11.000 dolari), a încasat undeva pe la 200 de milioane de dolari, graţie vechilor tehnici de suspans şi a noilor campanii virtuale (e drept că i-au trebuit doi ani pentru aceasta, iar felul în care pelicula, difuzată mai întâi în campusurile universitare, a ajuns un fenomen mainstream, merită în sine un tratament hollywoodian).
A avut nevoie de numai două personaje, patru pereţi, o cameră digitală şi nişte sendvişuri pentru echipă. Nu tu efecte speciale, maţe eviscerate, oase zdrobite, creiere pe pereţi, nubile torturate insistent sau arătări sinistre... Filmul lui Oren Peli despre un cuplu care îşi înregistrează activităţile nocturne din casă, în speranţa că va avea o dovadă a faptului că e bântuită, adoptă eficienta (şi pe nedrept uitata) filosofie "sugerează, nu arăta", pentru a construi suspansul. Parcă maestrul Hitchcock spunea că secretul spaimei constă în anticipare... şi alt monstru sacru, Stephen King, că majoritatea horrorurilor cu adevărat bune sunt afaceri low budget, cu efecte speciale gătite în garajul sau subsolul cuiva.
Paranormal Activity reuşeşte, cu o admirabilă economie de mijloace, să-ţi provoace spaima cea mai pură. Ce poate fi atât de îngrozitor, veţi întreba, la doi oameni care dorm? De pildă, spaţiul vid pe care-l umple imaginaţia ta sau faptul că uşa dormitorului s-a mişcat câţiva centimetri şi apoi a revenit în aceeaşi poziţie. E vorba de acea groază primară că, de îndată ce te laşi luat de somn, lucruri necurate încep să se întâmple (Nightmare on Elm Street este o franciză bazată pe această frică, cu Freddie Kruger pe post de Moş Ene cu gheare de oţel). Aţi putea obiecta că sună a ceva ce aţi mai văzut de nu ştiu câte ori şi că pare un alt pseudocinéma vérité à la Blair Witch Project. Aţi greşi, pentru că, pur şi simplu este al naibii de eficient. Filmul te ţine încordat, pentru că nu părăseşte proprietatea bântuită a cuplului şi pentru că nu ne arată decât ceea ce înregistrează camera. Apropierea creează o legătură între protagonişti şi public; ne sufocăm, terifiaţi, împreună. Paranormal Activity e un exemplu de cum poţi câştiga şi speria spectatorii cu o atmosferă claustrofobă şi cu o intrigă strâns manevrată în cel mai puţin pretenţios mod cu putinţă. Eu, una, cred că voi dormi câteva nopţi cu lumina aprinsă.