Ediţia din acest an a Mostrei Cinematografice, a 66-a, a fost deosebit de generoasă cu rolurile feminine. Puţine filme "de bărbaţi", şi nu numai în competiţia oficială, pe care am urmărit-o în întregime; modelul absolut - chiar Lebanon, al israelianului Samuel Maoz, deţinătorul premiului suprem, Leul de Aur. Altfel, surate de tot felul, de la unduitoare, leneşe frumuseţi orientale la revoluţionare cu arma în mână.
Strict vorbind, nu toate erau seducătoare. Nu le-am luat la grămadă. Întâlnite pe stradă, nu ai fi întors capul după fiecare, în parte, dar magia cinematografului, plus talentul, le transferă aura ce le deosebeşte de bietele muritoare. Cu un obraz de porţelan fragil sau cu un chip asimetric, bătute de soartă, muiate de ploi fără sfârşit, orbite de praful drumurilor, cortegiul actriţelor "de la Veneţia" ne-a umplut o pagină de agendă. Dând Cezarului ce-i al Cezarului, voi începe cu făpturile care taie de-a dreptul răsuflarea, din filmul Lei Wangzi / Prinţul lacrimilor al taiwanezului Yonfan. Numele lor nu au importanţă, am reţinut doar conturul unor fiinţe ireale, plutitoare, de dragul cărora pare a se fi născut zicerea "să nu le atingi nici cu o floare". Şi totuşi, altele au fost imaginile care m-au urmărit multă vreme. Am privit-o pe Sylvie Testud, fără nicio tentaţie de a întoarce capul, a silă, cum lasă să i se scurgă un firicel de salivă, neavând ochi decât pentru feţişoara ei cât un pumn, pentru zâmbetul tinerei femei care, acolo, în scaunul ei de paralitică, speră într-o minune. Atât filmul Lourdes, al austriecei Jessica Hausner, cât şi interpreta au trecut neluate în seamă de Juriul Internaţional. Poate recompensele venite din partea Juriului FIPRESCI şi a celui Ecumenic vor atrage cât de cât atenţia. Oricum, Cupa Volpi ar fi fost pe deplin meritată de actriţa franceză, aşa cum Premiului Mastroianni (acordat unei tinere speranţe) i-ar fi stat bine în mâinile strălucitoarei debutante Margareth Madé. Frumuseţe frustă, simplă dau nu umilă, din stirpea "popolanelor" neorealismului, actriţa parcuge povestea din Baaria lui Giuseppe Tornatore străbătând o epocă, trecând de la adolescenţă la maturitate, timpuriu îmbătrânită, în ritmul numeroaselor maternităţi de vrednică mamă siciliană.
O actriţă frumoasă şi misterioasă, fostă top-model, s-a lăsat "urâţită", aşa cum, mutatis-mutandis, Francesca Monicăi Bârlădeanu din filmul lui Bobby Păunescu nu a mizat pe farmecul fizic. Amintitul premiu i-a revenit, spre neplăcuta surpriză a multora (în sală s-au auzit fluierături) Jasminei Trinca, aflată la al şaptelea titlu, dintre care două cu Nanni Moretti. Nimeni nu-i contestă graţia cu care s-a descurcat în Il Grande Sogno de Michele Placido, totuşi, să fii, încă, "un'attrice emergente", după şapte filme, pare o contradicţie în termeni. În sfârşit, premiile sunt premii şi niciodată opţiunile nostre nu vor coincide întru totul cu cele ale juriilor. În schemele lor, îşi bagă coada diplomaţia împărţelilor. Noi, privitorii, rămânem cu imagini: Isabelle Huppert, un soi de Scarlett O'Hara uscată, arsă de soarele Africii, apărându-şi plantaţia ei de cafea (White Material de Claire Denis); Shirley Henderson şi Allison Janney, vulnerabilele surori din Life During Wartime al lui Todd Solondz; Margherita Buy, femeie răvăşită de o dramatică aşteptare (Lo spazio bianco - Francesca Comencini); Charlotte Gainsbourg, înţelegătoare şi iertătoare (Persécution - Patrice Chéreau); fremătătoarea, minunata Julianne Moore, partenera lui Colin Firth (Cupa Volpi) în A Single Man, de Tom Ford; nărăvaşa Eva Mendez (Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans - Werner Herzog).
Cum aş putea să o uit pe Jane Birkin, actriţă de circ în 36 vues du Pic Saint-Loup al bătrânului şi atât de tăcutului Jacques Rivette, repetând mersul pe sârmă, colorând nişte cârpe, îndeletniciri ce sunt, până la urmă, metafore ale cinematografului?