Cine ar fi putut să facă o apologie mai frumoasă fanteziei decât maestrul-fantezist însuşi, doctorul nebun al marelui ecran pentru care, e mai mult decât clar: creaţia egal nebunie. Un film de Terry Gilliam e ca o incursiune în spatele unui tablou, iar The Imaginarium of Doctor Parnassus îi îmbogăţeşte galeria cu un exponat funambulesc, pe alocuri malefic, pe ici pe colo haotic, dar în ansamblu copleşitor de uman. Aduce cu el puţin din animaţiile create pentru Monty Python, puţin din obsesia pentru Max Ernst şi Magritte, ceva din aerul carnavalesc al commediei dell'arte, pasiunea pentru mecanisme (care explodează undeva spre final) - ce mai, e bucuria creaţiei la cote maxime! Şi chiar dacă poţi avea senzaţia de déjà-vu sau că povestea se împleticeşte ca un beţiv în noapte (da, dar unul fericit), never mind!
Gilliam se bucură ca un copil (unul nebun, ce-i drept!) de jucăria lui drăcească şi, credeţi-mă, e molipsitor, faci pactul cu anarhia lui cum Parnassus (Christopher Plummer) face pactul cu un diavol memorabil (Tom Waits). Să vă mai spun că pe lângă Heath Ledger (ce metaforă frumoasă a "trecerii dincolo" este personajul lui) apar Johhny Depp, Colin Farrell şi Jude Law? Să vă mai spun că filmul e despre un povestitor cu destin faustic care are un teatru ambulant, o fată şi o oglindă care îi face pe oameni să pătrundă în imaginaţie (subconştient? - nu se ştie clar ce e şi cui aparţine), acolo unde se fac marile alegeri?
Vă spun mai bine că după ce veţi ieşi de la film veţi avea senzaţia că aţi ţinut capul într-o cutie cu scamatorii şi nişte pitici sonaţi v-au pocnit cu ciocănele 122 de minute. Dar nimic nu se compară cu stelele verzi născocite de Gilliam.
