Corneliu Porumboiu, scenarist (2) (Noul Cinema Românesc 6)

A fost sau n-a fost?, primul lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, are un protagonist compus de fapt din trei (anti)eroi. Robert McKee, în celebra sa carte Story: Substance, Structure, Style and the Principles of Screenwriting, distinge, în asemenea cazuri, între Plural-protagonist, în cadrul căruia personajele împărtăşesc aceleaşi obiective, suferă şi beneficiază în mod reciproc de pe urma evenimentelor din story, şi Multiprotagonist, în cadrul căruia personajele au obiective sau dorinţe separate, independente. Se poate spune că Virgil Jderescu, Tiberiu Mănescu şi Emanoil Pişcoci (onomastica este pentru Corneliu Porumboiu o sursă a comicului) alcătuiesc un Plural-protagonist, fiecare încercând să răspundă, în felul lui, la o întrebare. Nu este vorba, însă, despre obsesiva interogaţie dacă "a fost sau n-a fost" revoluţie în oraşul lor de provincie, ci despre o întrebare mult mai profundă, pe care aş formula-o astfel: "Cum a ajuns viaţa mea atât de strâmtă şi tristă?". Toţi trei sunt nişte oameni singuri (chiar dacă doi dintre ei au o soţie şi o fiică, iar unul dintre aceştia - şi o amantă), nişte învinşi ai vieţii, care fie încearcă să tragă cu dinţii de ultima iluzie rămasă (Jderescu - de Vali, care-l face să se simtă din nou tânăr şi seducător, Mănescu - de unicul moment de glorie ce ar mai putea da un sens existenţei sale mediocre), fie s-au resemnat cu soarta (Pişcoci pare a nu mai aştepta altceva decât să-şi regăsească soţia iubită în ceruri). Astfel, Corneliu Porumboiu, camuflând subtil tragicul prin comic, ajunge să ne prezinte trei tipuri de singurătate. A fost sau n-a fost? este o comedie aşa cum "comedii" sunt piesele lui Cehov, dramaturg cu care Porumboiu a fost asociat nu o dată - ca şi cu Ionescu sau Beckett, de altfel -, prin prisma spectacolului deriziunii tragice, ce capătă uneori accente absurde, şi al ratării la periferie.

Contrar aparenţelor, Cristi, protagonistul din Poliţist, adjectiv, nu este prea departe de lumea celor trei personaje anterioare, şi nu doar din punct de vedere geografic (el trăieşte tot în Vaslui, după cum aflăm dintr-un dialog care n-a mai intrat în film). Deşi mai tânăr şi însurat doar de câteva luni, Cristi numai soţ fericit nu ne pare. Şi nu e vorba doar de cazul de conştiinţă care îl macină. Personajului îi este tot mai dificil să comunice cu propria soţie, fiinţa care ar trebui să-i fie cel mai aproape, iar puţinele discuţii dintre ei sfârşesc în absurd. "Ceva nu merge între noi", observă şi Anca în timpul unei cine, însă el respinge instinctiv acuzaţia implicită, aducând ca pretext serviciul solicitant. Totuşi, pentru cititorul atent lucrurile sunt clare: Cristi este şi el un om singur, care nu are cui să-şi destăinuiască problemele şi preferă să se autoamăgească decât să dea piept cu acestea.

Joseph Campbell, într-o lucrare de referinţă nu doar pentru scenarişti, The Hero with a Thousand Faces (prima ediţie: 1949), deosebeşte trei tipuri clasice de protagonişti. Eroul dramatic reuşeşte graţie eforturilor sale. Eroul comic are succes în ciuda tuturor eforturilor sale. Iar eroul tragic eşuează în pofida marilor eforturi depuse. În ceea ce priveşte trama principală a scenariului (procesul de conştiinţă) - cea secundară nu capătă o rezolvare în text -, Cristi este un erou tragic. Eşecul său este explicabil şi prin faptul că are de înfruntat un antagonist redutabil. Anghelache (comicul onomastic al autorului se manifestă aici prin sufixarea care trimite în zona ridicolului un nume cu rezonanţe hieratice - posibilă trimitere la ultimul medic, absent de pe ecran, din Moartea domnului Lăzărescu) este, ca şi Marcel Ivanov din Marfa şi banii, un veritabil Mefisto. Chiar dacă primul se află "de partea legii" (orice ar însemna asta) şi "te face din vorbe", iar al doilea este un cap mafiot ce pare mai degrabă adeptul dictonului latin facta, non verba, ambii sunt diabolici atunci când trebuie să-şi atingă scopurile. Şi ambii ies victorioşi din înfruntare.