Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Elephant

Coridoare de liceu - Elephant


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iulie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cît aţi plăti ca să vedeţi nişte adolescenţi care străbat, iar şi iar, aceleaşi coridoare de liceu? Nu vă grăbiţi cu răspunsul. Sigur, puteţi fi tentaţi să credeţi că, după ce-aţi văzut un adolescent care străbate un coridor, practic i-aţi văzut pe toţi adolescenţii care străbat coridoare; şi e posibil ca, ieşind de la Elephant, să nu mai credeţi asta, ci să fiţi absolut siguri. Pe de altă parte, se prea poate ca la ieşire să nu mai fiţi siguri de nimic.

Hai să ne întoarcem la liceenii ăia care, pe o bună bucată de film, se plimbă pe coridoarele liceului Watt (o instituţie fictivă cu un model real - liceul Columbine din orăşelul american Littleton). Poziţia preferată a camerei e în spatele lor, la cîţiva paşi. Limbajul cinematografic convenţional - în special filmul de acţiune - ne-a obişnuit să citim hotărîre în durata şi continuitatea mişcării, să vedem ameninţare în balansul umerilor, să anticipăm scîntei la destinaţie. În loc de asta, liceanul ajunge la bibliotecă, sau la cantină, sau în clasă. Elephant e greu de confundat cu un film de acţiune; cîteva dintre momentele de vîrf ale primei ore sînt săritura unui cîine entuziast, şuşoteala unui grup de fete la trecerea unui băiat şi trecerea prin cadru a unei fete cu ochelari, pe un teren de sport - toate astea în ralanti. Dar vechile condiţionări rămîn la locul lor şi tensiunea nu dispare: la următorul drum, sigur se va întîmpla ceva. Singurul lucru care se întîmplă la următorul drum este că-l recunoaştem - l-am mai făcut. Diferenţa e că acum însoţim alt personaj. Condiţionarea îşi spune iar cuvîntul: atunci cînd un eveniment e reluat din unghiurile mai multor participanţi, înţelegem că e punctul de întîlnire al diferitelor poveşti şi ne aşteptăm ca fiecare perspectivă să îmbogăţească înţelegerea noastră. Dar aici nu există poveşti care să-şi dea întîlnire în faţa camerei şi să se dea în spectacol pentru a ne îmbogăţi nouă înţelegerea. Există poveşti care pur şi simplu există (fără să le pese dacă sînt sau nu expresive) de cînd s-au născut personajele (interpretate de liceeni lipsiţi de experienţă actoricească, lipsiţi de expresivitate).

Asta-l fascinează de fapt pe regizorul Gus Van Sant - simpla lor existenţă; de-aici vin toate reluările şi ralantiurile alea - Van Sant este extaziat şi uluit de faptul că nişte liceeni pot să străbată iar şi iar aceleaşi coridoare, că un băiat poate să facă fotografii şi o fată poate să fie prea timidă ca să-şi arate picioarele la ora de sport şi alte fete pot să meargă la toaletă imediat după masa de prînz ca să dea totul afară. Şi are motive să se extazieze, să se mire că toate aceste lucruri sînt posibile, sînt considerate fireşti. Pentru că, la un moment dat, doi băieţi scot nişte arme şi încep să tragă (cum s-a întîmplat la Columbine, pe 20 aprilie 1999, şi nu numai acolo). Nu ştim nimic despre ucigaşi; mai precis, ştim că unul din ei joacă jocuri violente pe computer, celălalt cîntă la pian şi e terorizat de colegi şi amîndoi au auzit vag de Hitler. Dar Van Sant ştie prea bine că astea sînt doar cioburile pe care le adună oamenii după o astfel de tragedie, atunci când încearcă să adune o explicaţie. El nu caută explicaţii. Întrebarea e: atunci cînd faci o reconstituire - fie ea şi poetică - a unui asemenea eveniment, nu e de datoria ta să comentezi, să investighezi, să luminezi atît cît poţi? Atunci cînd le refuzi victimelor o individualitate, nu cumva rămîi la nivelul unui fapt divers - cu atît mai sărac cu cît stilul tău e mai strălucitor?

Eu vă sugerez să aveţi încredere în stilul lui Van Sant. În veneraţia cu care priveşte un univers aflat încă în echilibru - de parcă echilibrul ar ţine de miracol, de parcă n-am avea dreptul să luăm pacea şi ordinea ca pe nişte lucruri fireşti -, Elephant e, pentru mine, prima manifestare cinematografică importantă a neliniştii de după 11 septembrie. Fără să arate în vreun fel că asta i-a fost intenţia, acest film extraordinar a prins mirosul de nesiguranţă din aerul pe care-l respirăm azi. Vedeţi-l şi, chiar dacă la un moment dat vi se acreşte de liceenii care merg pe coridoare, aşteptaţi ultimul drum: un adolescent afro-american merge printre flăcări şi cadavre, chiar în direcţia de unde vin împuşcăturile. Oare se crede într-un film (aşa cum ucigaşii se cred într-un joc) unde e erou invulnerabil? E în transă? E deja fantomă? De fapt, dacă reiei filmul în memorie, toţi liceenii de pe coridoare par vestitorii propriilor fantome.



 Toate articolele despre Elephant


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Elephant - o lecţie de cinema adevărat, dar şi de moralitate, Iulia Blaga
 Un film de artă inspirat de o tragedie - Elephant, Iulia Blaga
 Gus Van Sant şi Minotaurul - Elephant, Giulia Ghica Dobre
 Fascinaţia discretă a violenţei.... - Elephant, Giulia Ghica Dobre
 Elephant - un film incomod dar esenţial, Distribuitor Independenţa Film
 Toate articolele despre Elephant


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer