Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Kill Bill: Vol 2

Videoteca ambulantă - Kill Bill Vol. 2


Andrei Gorzo

Dilema Veche, iulie 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La un moment dat, mireasa (Uma Thurman) pornită să-l ucidă pe Bill (David Carradine) cade în mîinile lui Budd (Michael Madsen), care îi propune următorul program: "Vei fi arsă, oarbă şi îngropată de vie." Cu alte cuvinte, vei petrece o seară plăcută în lumea lui Quentin Tarantino. Cei doi sînt nevoiţi să sacrifice o parte din distracţie, dar salvează esenţialul: mireasa e îngropată de vie. Instalată în sicriu, ea îşi lasă gîndul să zboare înapoi la vremurile fericite cînd era instruită şi insultată de maestrul Pei Mei (Gordon Liu). Maestrul avea o barbă albă, pe care şi-o tot arunca peste umăr ca pe-o eşarfă, şi două şomoioage de vată în loc de sprîncene. Ajunsese la un nivel atît de înalt de spiritualitate, încît nu-i păsa că, după toate aparenţele, vocea lui ieşea din gîtul unei alte persoane (aflate, eventual, în altă ţară) şi nu se înţelegea neam cu mişcările buzelor; o altă dovadă de superioritate era faptul că nu se lăsa afectat nici de culorile sărăcăcioase ale lumii sale, nici de transfocările epileptice ale operatorului - îşi accepta senin condiţia de personaj într-un film de arte marţiale produs la Hong Kong în anii '70. Tarantino ne mai dovedeşte o dată cît de bine cunoaşte lumea maestrului şi, în astfel de momente, Kill Bill funcţionează ca parodie. Însă are şi alte ambiţii, a căror anvergură devine evidentă în Vol. 2. Tot Vol. 2 întregeşte portretul unui cineast în impas.

Tarantino nu e primul autor care să descopere o anumită poezie în filme pe care nimeni nu le lua în serios şi să împărtăşească această descoperire prin intermediul propriilor filme; ceva de genul ăsta făcuseră şi cineaştii francezi din Noul Val. Nu e primul care încearcă să creeze o mitologie cinematografică pornind de la o altă mitologie cinematografică; ceva de genul ăsta a făcut şi eroul său, Sergio Leone, care a impus o nouă imagine a Vestului american ignorînd Vestul (era italian) şi pornind de la felul în care, copil fiind, percepuse western-ul. Dar Tarantino merge mai departe decît autorii francezi, a căror pasiune pentru cultura pop americană era doar un fir printre altele, în textura filmelor şi a vieţii lor, şi despre care Radu Cosaşu a scris că l-au învăţat să şteargă orice graniţă dintre un film şi existenţa banală, să ia "această existenţă pentru a o privi drept în ochi ca pe Bogart" şi să privească "fiecare Bogart ca pe o aventură personală la «Alimentara»". Tarantino elimină "Alimentara" şi tot ce ţine de experienţa cotidiană. Şi merge mai departe decît Leone, absorbindu-i mitologia cinematografică (ce se baza pe mitologia altor cineaşti) în propria mitologie. Deci Kill Bill e mitologie la mîna a treia - film despre film despre film. În acelaşi timp, e mitologia junk food-ului vizual pe care Tarantino l-a consumat pînă cînd a ajuns să se identifice cu el (pe principiul că eşti ceea ce mănînci). E automitologizare: Tarantino ni se prezintă înfăşurat în bandă video ca o mumie. Dar cît de respirabil e aerul unui film despre film despre film? Şi, dacă te apuci să-ţi mitizezi pasiunile şi să te mitizezi pe tine însuţi, nu rişti să nu te mai cunoşti şi să nu le mai înţelegi nici pe ele? Cum altfel se explică dialogul pe care a ajuns să-l scrie Tarantino? Sînt un fan al lui David Carradine (jos pălăria în faţa unei cariere în care e loc şi pentru Ingmar Bergman şi pentru Chuck Norris), dar Bill e un băşinos care nu vrea să spună un lucru pe scurt dacă-l poate spune pe lung ("Şi-atunci, într-un gest de generozitate practic imposibil de imaginat...") şi care e oricînd gata să ţină filmul în loc pe durata unei prelegeri despre Superman ("Găsesc toată mitologia din jurul super-eroilor fascinantă."). Pedanteria asta se vrea şmecheră, dar nu prea ţine de ironie; ţine de răsfăţul adolescentului căruia i s-a spus prea des că se pricepe la vorbe, ţine de izolarea şoarecelui de videotecă.

Atunci la ce se referă susţinătorii lui atunci cînd vorbesc despre un film "profund emoţionant" şi despre o tragedie? Doar nu la momentul în care mireasa îl găseşte pe Bill jucîndu-se cu fetiţa lui, care e şi fetiţa ei. Tarantino se foloseşte de copil ca un realizator de telenovele, dar plasează şi cîteva ocheade - fetiţa adormind cu filmul Shogun Assassin, ca să viseze, probabil, la o ţară de basm numită Tarantinia. Există ceva emoţionant în spatele acestor secvenţe: imaginea regizorului ţinînd în braţe un vraf de casete video, oferindu-ni-le. Dar e înfăşurat în bandă din cap pînă-n picioare: e inexpresiv.



 Toate articolele despre Kill Bill: Vol 2


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Paramount
Joi, 19.10.2017 - 23,00


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Filme de (re)văzut: Mireasa cu mîinile roşii - Kill Bill, Alex. Leo Şerban
 Kill Bill, Vol. 2 - dintr-o parte în cealaltă a oglinzii, Iulia Blaga
 Bill, a 2-a oară & ultima, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer