Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cartea de film

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Junghiul şi lehamitea din Pisica ruptă de Mircea Daneliuc


Marian Rădulescu

februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pe Mircea Daneliuc l-am descoperit pe la sfârşitul anilor '70 în filmul Ediţie specială, unde apărea atât ca regizor cât şi ca interpret (un rol de comisar). Despre acest al doilea opus al său (următor unui teribil debut - Cursa, 1975) regizorul avea să spună, în volumul caleidoscopic Pisica ruptă: "împuşcături, cascadori, tâmpenii, fasole bătută". Iniţial, Foc în iarbă (devenit ulterior Ediţie specială) se dorea un film despre un ziarist din perioada interbelică, un tip solo care "vede o porcărie, vrea să facă un reportaj şi i se dă în gură". După repetate modificări, adăugiri de personaje, situaţii, replici etc., filmul era de nerecunoscut: "...Mă consolam cu gândul că poate tot mai rămâne ceva; dar când m-am uitat din nou la el, era alt film. Complet altul. Complet şi disperat altul."

Romanul autobiografic Pisica ruptă este o rememorare a unor întâlniri, a unor stări de nervoasă aşteptare înaintea intrării în producţie sau a aprobării pentru difuzare a filmelor sale ante-1995. Personajele (regizori, directori de imagine, producători, actori şi actriţe, critici de film, directori de case de film, miniştri etc.) apar fie cu pseudonime, fie cu numele lor reale. Prima frustrare de care se pomeneşte e legată de "stâlcirea finalului" din filmul de debut. Sunt prezentate apoi, într-o cronologie aleatorie, un şir neîntrerupt de nemulţumiri, trădări, umilinţe, ameninţări, dezamăgiri - toată "această lehamite" pe care Daneliuc, după 1990 mai ales, avea s-o reverse în filmografia sa contestatară.

Amintirea celui de-al doilea proiect (Ediţie specială) coincide cu execuţia celui dintâi portret, cel al lui Sergiu Colonnescu, care "se credea cel mai tare-n puţulică", "o persoană care, în copilăria lui, căci e de presupus că a trecut cu bine şi prin asta, n-a avut parte îndestulătoare de jocul cu soldaţii de plumb" pentru că "cineva, în mod diabolic, i-a interzis". Tirada continuă "Îi plăcea să se filmeze trăgând cu pistoale şi când nu se filma, se imagina." Ei bine, acest personaj influent - regizor, scenarist, actor, producător, operator şi (după 1989) politician - avea să spună, simţind concurenţa: "Ăsta vine tare din urmă, ia fiţi atenţi!" Tot el - potrivit cărţii lui Iulia Blaga, Fantasme şi adevăruri - i-ar fi spus regizorului Mircea Săucan, după premiera insolitelor sale Meandre (1967): "Mă, Săucane, s-a terminat cu tine. Eşti scos din ring. Scurt. Ai luat K.O. şi nu te vei mai ridica niciodată." Portretul e întregit de scenaristul Beno Meirovici: "A intrat în cinematografie pe uşa din dos? Ăsta-i deja un atu! Are talent cât pompierul din Buftea, dar nasul e bun. Şi-a dat seama imediat că nouăzeci de procente sunt mediocri, dacă nu chiar mai rău...Pe ceilalţi zece îi foloseşte ca negri; cu Partidul în spate. Copiază filme occidentale şi încă n-a avut de cine să se teamă." Acelaşi domn Beno schiţează încă două portrete: "Piţurcă [alias Dan Piţa] e prost ca un lemn, leneş, de asta garantez eu, şi unde simte puterea se aşază singur în patru labe. Coroiu [alias Mircea Veroiu] nu contează; face un cinema de acum cincizeci de ani." Ei sunt principalii "jucători" în lumea cinematografică românească de după "Marea Lovituţie" (sau "Marea Păcăleală") din decembrie 1989. Potrivit celor scrise de Mircea Daneliuc, cei trei - pe atunci - directori de studiouri de film (Nicolaescu, Piţa, Veroiu) sunt principalii detunători de fonduri care i-au furat finanţarea filmului său de anvergură, îngheţat în proiect: Ovidiu. Cu ei (şi cu alţii asemenea) avea să aibă, la un moment dat, nouă procese pe rol. Şi, făcând haz de necaz, notează: "Mă bătea gândul să-mi iau cortul şi să mă mut la Tribunal". Pisica ruptă redă câteva din vizionările sinistre pentru judecarea sau rejudecarea unor filme controversate: Vânătoare de vulpi, Croaziera, Glissando, Iacob. Situaţiile şi obiecţiile retorice (gen: "Ce-or să spună oamenii muncii când or să vadă filmul ăsta?") sunt greu de înţeles în lumea capitalului şi a "libertăţii de exprimare" post-1990. Problema "ruperii pisicii" (sintagmă ce trimite la scandalul inerent provocat de războiul cu autorităţile/cenzura/producătorii etc.) este, acum, desuetă.

De asemenea, regizorul-prozator evocă şi cele trei experienţe - mai degrabă amare decât dulci - de la câteva renumite festivaluri de film: Veneţia, Berlin şi Cannes. Episodul Veneţia (unde Mircea Daneliuc a fost însoţit, neoficial, de compozitorul Vasile Şirli) e haios povestit. Afişele filmului Glissando (aduse într-un sul voluminos de acasă) au tapetat maşina cu care Vasile Şirli (autorul muzicii la Glissando) a părăsit definitiv România, la mijlocul anilor '80, pentru a se stabili în Franţa. Cam la atât s-a rezumat, la Veneţia, acţiunea de lobby în favoarea acestui apolog care nu a primit atunci nicio distincţie în festival, deşi din juriu făcea parte Eugen Ionescu. Este redată şi povestea opririi filmului şi a vizionărilor repetate (din România), a încăpăţânării lui Daneliuc de a nu tăia nimic din el. În zadar, fiindcă tot a stat trei ani în cutii până când a fost vizionat, "acolo sus", de către Elena Ceauşescu. Mă rog, "vizionat" e un fel de a spune, pentru că sinistra şi temuta soţie de Preşedinte avea reputaţia că adormea pe unde se stingea lumina. S-a trezit numai când a auzit replica "Jidanule!", a întrebat dacă e antisemită şi a zis că e mai bine să fie scoasă. Apoi i-a întrebat pe cei din comisia ideologică de ce-au oprit "porcăria asta" şi le-a poruncit: "Scoateţi-o naibii de-aici,n-o mai văd!"

În fine, episoadele Berlin şi Cannes, unde România a fost reprezentată de filmele lui Daneliuc Patul conjugal şi Senatorul melcilor înregistrează încă două înfrângeri. "E greu să cari în spate - comentează amar Daneliuc - şi hoardele de mineri, şi ţiganii cuţitari şi zâmbetele lui Iliescu, toate odată". În plus, la conferinţele de presă, "acel Apus" părea infinit mai interesat de libertatea presei, handicapaţii, homosexualii, SIDA, foştii comunişti etc. din România decât de filmul propriu-zis. Iar la intrarea în sala unde urma să înceapă proiecţia Senatorului... doi englezi discutau aşa: "Nu intri?" "Mi-ajunge cu filmele astea din Est. Prea mult jeg. Îmi strică ziua."

"N-ai să vezi niciodată - scrie Mircea Daneliuc la începutul volumului său - o furnică moartă de oboseală. Nici strivită. Otrăvită, da!" De-a lungul a patruzeci de ani de activitate ca cineast, autorul Pisicii rupte nici n-a murit de oboseală, nici n-a fost strivit de "lucrătura" confraţilor ori de reprezentanţii Puterii. Otrăvit şi încrâncenat însă avea să fie cel care - totuşi, nu iremediabil disperat - ajunge să-şi plângă "neputinţa inimii de a le da iertarea" şi se roagă aşa: "Cred, Doamne, în Tine şi în puterea Ta de a ierta ce eu, cel lipsit de putere, nu pot."

Pisica ruptă - Mircea Daneliuc, Editura Univers, Bucureşti, Romănia, 344 pag.



 Toate articolele despre Cartea de film


0 comentarii

Spacer Spacer