Jay Weissberg a fost unul dintre criticii care au publicat cronici laudative la Eu când vreau să fluier, fluier imediat după proiecţia de la Berlinala din 2010. De altfel, scrie constant în revista americană Variety despre filmele româneşti, fiind nu doar un cunoscător, dar şi un admirator al noii generaţii de cineaşti români. Jay Weissberg a acordat pentru HotNews un interviu telefonic în care a spus, printre altele, că se aştepta ca filmul lui Florin Şerban să ia ceva, însă nu Ursul de Aur, şi că cinematografia română ar mai putea sta pe val încă mult timp.
Iulia Blaga: De ce v-a plăcut Eu când vreau să fluier, fluier?
Jay Weissberg: Mi-a plăcut pentru că arăta complet nepretenţios, ceea ce cred că e marca multora dintre cineaştii români de ultimă generaţie, dar afirmaţia i se potriveşte mai ales lui pentru că mi s-a părut că nu încearcă să trateze un mare eveniment, ci se concentrează pe un moment specific. Mi-a mai plăcut foarte mult simţul dialogului, mai ales că filmul e bazat pe o piesă de teatru. Cred că regizorul a ştiut foarte bine să elimine elementele care l-ar fi făcut teatral. Filmul are o scenă centrală foarte puternică - cea în care eroul e vizitat la închisoare de mama şi de fratele său. Este o scenă foarte, foarte puternică.
I.B.: V-a surprins faptul că filmul lui Florin Şerban a primit Marele Premiu al Juriului sau v-aţi fi aşteptat să ia Ursul de Aur?
J.W.: Nu mă aşteptam la Ursul de Aur. Întâi de toate, nu am văzut toate filmele din competiţie, pe urmă a fost şi un an foarte mediocru. Nimeni n-a fost mulţumit de Berlinala din 2010. Eu când vreau să fluier, fluier e un film mic şi, pe undeva, a devenit favoritul criticilor pentru că nu au fost multe alte filme din care se putea alege. Nu am văzut filmul rusesc care a plăcut multora, Kak ya provel etim letom / How I Ended This Summer, şi nici Bal, care a luat până la urmă trofeul suprem, dar pot spune că mă aşteptam să ia ceva, însă nu Ursul de Aur.
I.B.: La Berlin mi-aţi spus că, deşi ediţia din 2010 a festivalului a fost destul de plicticoasă, a fost mai bună ca în anii trecuţi.
J.W.: Pentru că au existat mai puţine catastrofe ca în 2009! Dar percepţia generală - a mea inclusiv -, a fost că au existat mai multe filme mici care nu exprimau un statement anume şi care nu intenţionau să facă mare tam-tam - e şi cazul lui Eu când vreau să fluier... - şi care ar fi fost perfecte pentru competiţia unor festivaluri ca Locarno sau San Sebastian. Pentru Berlin criticii au alt nivel de aşteptare, la fel cum au pentru Cannes sau Veneţia. Te aştepţi la filme mai ample, prin asta vreau să spun filme cu un spaţiu de manevră mai mare şi mai puternice.
I.B.: Cunoaşteţi foarte bine cinemaul românesc. Unde l-aţi situa în acest moment?
J.W.: Sunt la curent cu faptul că mulţi români sunt îngrijoraţi că tot acest interes internaţional din jurul Noului Val se va sfârşi la un moment dat. Mulţi români sunt îngrijoraţi şi pentru faptul că, dacă România nu scoate unul sau două filme de talie mondială în fiecare an la mari festivaluri internaţionale, e de rău. Nu sunt deloc de această părere. Cred că cinematografia română e în acest moment extraordinar de puternică. Dar asta nu înseamnă că în fiecare an trebuie să apară cate o capodoperă. Ce contează e faptul că există o mişcare în interiorul ţării care apreciază cinemaul şi vocile individuale. O altă problemă e legată de titulatura de "Nou Val". Creatorii sunt îngrijoraţi că s-ar putea crede că sunt toţi la fel, deşi fiecare are stilul lui specific. Există anumite lucruri pe care aceste filme le au în comun, printre care interpretarea extraordinar de puternică a actorilor şi dialogurile naturaliste.
Dincolo de aceste lucruri recunoscute, fiecare creator e diferit. Corneliu Porumboiu nu are cum să facă filme ca ale lui Cristi Puiu sau Adrian Sitaru - iar acesta mi se pare un lucru foarte bun. Cinemaul românesc se află într-o poziţie foarte bună în acest moment şi, pentru că a fost atât de bine primit în afara ţării, noi surse de finanţare din alte părţi pot ajunge să finanţeze filmele româneşti. Sunt mult mai mulţi bani disponibili, nu doar pentru România, dar şi pentru alte ţări.
Nemţii preferă, din păcate, comediile cu Sandra Bullock. Înţeleg de ce preferă comedia, dar nu înţeleg de ce o preferă pe Sandra Bullock.
I.B.: Cum aţi comenta afirmaţia multor români cum că filmele româneşti sunt făcute pentru festivaluri, şi nu pentru publicul de acasă?
J.W.: Acesta e un alt aspect pe care mă bucur că îl aduceţi în discuţie. De pildă, când a ieşit Amintiri din Epoca de Aur, am ştiut că există cel puţin un film care are şanse mai bune decât oricare alt film românesc la publicul de acasă. Sunt multe probleme aici. În mod evident, cea mai importantă e faptul că România are extrem de puţine săli de cinema. Ştiu că apar multiplexuri noi, dar asta se întâmplă în timp.
În al doilea rând, e nevoie de mult mai multă diversitate. Am spus adineaori că nu toţi regizorii sunt la fel şi e adevărat, dar aproape toţi regizori fac filme de artă. Pentru o cinematografie românească într-adevăr sănătoasă avem, însă, nevoie şi de comedii romantice, şi de thrillere. Avem nevoie până şi de filme prostuţe pentru un segment mai larg de public decât cel al "filmelor de artă", despre care cetăţeanul obişnuit, atunci când se uită în ziar exclamă: "Nu mai vreau să văd încă un film care să mă întristeze!" Deci e nevoie şi de puţină atenţie pentru public astfel încât să apară şi filme mai populare.
I.B.: Aţi vorbit mai sus despre calităţile filmelor româneşti. Puteţi să le numiţi şi defectele?
J.W.: Cred că răspunsul se leagă de cel anterior. O mai mare diversitate ar fi de dorit, ca şi un pic mai multă grijă pentru realizarea unor filme mai populare. Nu spun că regizorii cu recunoaştere internaţională ca Mungiu, Puiu sau Porumboiu ar trebui să-şi schimbe stilul. Nu, ei n-ar trebui să facă asta. Uitaţi-vă, de pildă, la Michael Haneke. Nu şi-a schimbat stilul şi, chiar dacă a avut un imens succes cu ultimele două filme, nu la fel se poate spune despre celelalte filme ale sale. Nemţii preferă, din păcate, comediile cu Sandra Bullock. Înţeleg de ce preferă comedia, dar nu înţeleg de ce o preferă pe Sandra Bullock (râde).
I.B.: Cam câţi ani îi ia unei cinematografii naţionale să se păstreze în centrul atenţiei înainte ca o alta să-i ia locul?
J.W.: Nu ştiu, nu există cifre bătute în cuie. Cinemaul românesc încă are o reputaţie foarte bună în lume. Criticii şi publicul de festivaluri, atunci când se uită în program şi văd un film românesc, spun: "Vreau să-l văd!", chiar dacă nu reţin numele regizorului. Acest lucru ar putea în mod surprinzător să dureze mult timp. Nu pot face o estimare cât de cât exactă. De pildă, cinematograful sud-coreean a devenit cunoscut acum 10 ani sau chiar mai mult, şi a devenit foarte popular, iar acum mulţi consideră că a intrat în declin, dar oamenii continuă să intre la filmele sud-coreene.
Acelaşi lucru s-ar putea spune despre cinematograful francez. După apariţia Nouvelle Vague-ului, toată lumea voia să vadă filme franţuzeşti. În Statele Unite, unde foarte foarte puţine filme neamericane sunt distribuite în săli, un film franţuzesc are mai multe şanse să fie lansat decât în orice altă ţară din lume. Iar acest lucru se datorează tocmai percepţiei că filmele de artă sunt franţuzeşti şi că Nouvelle Vague-ul a făcut filme "chic", chiar dacă asta s-a întâmplat cu multă vreme în urmă.