Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Alex. Leo Şerban

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Planeta Bs. As. (13)


Alex. Leo Şerban

martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aici se pronunţă "Usuaia", nu "Uşuaia" - cum fac toţi turiştii...

Peste tot ţi se aminteşte că eşti la "capătul lumii" ("fin del mundo"), Ushuaia fiind oraşul cel mai sudic din emisfera sudică, în sudul Ţării de Foc, insula despărţită de Argentina şi Chile de strîmtoarea Magellan. Mai la sud de-aici nu e decît Antarctica.

Oraşul e mic, cu doar două străzi principale. Portul e plin de vapoare şi catamarane care fac canalul Beagle, pe care trebuie să-l faci pentru că altceva nu ai de făcut. Pare o colonie - şi, într-un fel, chiar este: cei decişi să trăiască aici trebuie să se obişnuiască cu schimbările bruşte de vreme şi cu frigul, în plină vară (decembrie-februarie) fiind cu vreo douăzeci de grade mai frig decît la Bs. As. Pentru asta, salariile sînt de vreo zece ori mai mari ca în restul Argentinei (iar preţurile, în consecinţă).

Se trăieşte izolat, într-un fel de rezervaţie în care nu te prinzi cu ce se ocupă autohtonii. Este, în acelaşi timp, altfel decît oriunde în altă parte (liniştea de-aici este selenară, lumina este mereu aurorală) şi surprinzător de la fel. Mulţi adolescenţi, care se strîng ciorchine în jurul micilor fast-food-uri sau pe dîmburile din jur, cu poteci în trepte, garduri şi florile zise lupin (ce-s peste tot). Maşini, mai mult parcate. Case de maximum două etaje, colorate bizar şi destul de urîţele în centru (stilul depozit), neaşteptat de cochete sus pe culmea dealului (dar la fel de bizar colorate). O capelă "El Buen Pastor" se-nvecinează cu un "Night Club Sheik", iar mai în josul drumului dai peste un "Tropicana Show" cu popou bronzat pe firmă...

Totul e construit ca un soi de magnet pentru turism. Iar magnetul este ideea de "fin del mundo", brandul locului.

Ce-i drept, voiajul cu vaporul de trei ore (cinci, dacă vrei să vezi şi pinguinii dinspre estul canalului Beagle, unde se varsă în Atlantic) te depeizează total. Munţii (Anzi) nu sînt foarte înalţi aici (max. 1500m), însă par să nu se mai termine. Odată trecuţi - pe sub apă - în Ţara de Foc, îşi schimbă direcţia: de la nord-sud, o cotesc vest-est. (La vest, aparţin Republicii Chile.) Toţi copacii au forme modelate de vîntul puternic, care bate dintr-o singură direcţie. Canalul Beagle e plin de insuliţe pustii, populate doar de colonii de cormorani - care, de la distanţă, seamănă cu pinguinii - şi de lei de mare. Undeva, la capătul traseului de trei ore, există Farul "Les Eclaireurs", alb-roşu, celebru pentru că toată lumea îl asociază cu cel descris de "Julio" Verne în Farul de la capătul lumii (de fapt, acela e altul, mult mai înspre Atlantic).

Există două muzee (cumva obligatorii): cel numit chiar Museo del fin del mundo - unde dai şi de "Julio" Popper, românul evreu care şi-a lăsat amprenta (controversată) asupra locului la sfîrşitul sec. XIX, parte explorator, parte exploatator cu pistolul în mînă; şi Muzeul închisorii - care e mult mai spaţios (fiind situat chiar în incinta vechii închisori) şi mai "drama(tema)tizat", cu zeci de celule transformate în săli de expunere (aici dai de Emil Racoviţă, în sala/celulă dedicată expediţiei vasului "Belgica"). În primul, personajul cel mai pitoresc era un ins de naţionalitate incertă (putea fi englez, olandez, suedez etc.) care purta un tricou alb pe care scria "Go Barefoot!", drept care umbla în picioarele goale; în al doilea, un tînăr ce părea fiul lui Manu Chao, care era peste tot...

Concluzie: Ushuaia merită bifată, dar rapid. Poate fi folosită ca "punte" pentru a ajunge la El Calafate (cum am făcut şi eu), călătoria cu avionul fiind de patru ore pînă la Ushuaia şi apoi (cu escală) încă două pînă la Calafate. Sfatul meu ar fi să renunţaţi la vizitarea Parcului naţional, care - dacă vii după Iguazu - este dezamăgitor: zeci de kilometri de peisaj arid, vînt care te întoarce pe dos, popasuri inutile (în primul ni s-au arătat "barajele" făcute de castori!) şi - cireaşa de pe tort - călătoria cu trenuleţul ("del fin del mundo", desigur) care costă mai mult decît face... (Aici, personajul cel mai pitoresc era un brazilian limbut pe care amicul lui îl fotografia peste tot, declanşînd - o dată cu bliţul - acelaşi zîmbet-instant Colgate-dual cheese.)




 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban
Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Děkuji Vám za pozornost, Alex. Leo Şerban, přeložila Jarmila Horáková
 Criticul de film Andrei Rus, al treilea câştigător al bursei Alex. Leo Şerban, Comunicat de presă
 Florentina Ciuverca obţine noua bursă Alex. Leo Şerban, 2013, Comunicat de presă
 Make it there - Bursa Alex. Leo Şerban, ediţia 2012, Cătălin Olaru
 Bursa Alex. Leo Şerban - prima ediţie, 2012, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Portret Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer