Simplism - Invictus

Invictus, o încercare de a explica realizările lui Nelson Mandela pe înţelesul unui public cît mai larg, se focalizează pe cîştigarea Cupei Mondiale la rugby, în 1995, de către echipa Africii de Sud, cu susţinerea morală a preşedintelui Mandela, aflat la vremea aceea în primul lui an de mandat. În timpul regimului precedent, echipa - compusă numai din jucători albi - fusese un simbol al apartheidului; negrii nu veneau la meciurile ei decît pentru a face galerie echipelor adverse. Odată cu abolirea apartheidului s-a cerut şi desfiinţarea ei, însă Mandela s-a opus: obiectivul lui (după 27 de ani de închisoare) nu era revanşa, ci reconcilierea, iar o echipă naţională putea juca un rol în proiectul lui. Invictus e povestea transformării acelei echipe într-una cu adevărat naţională - una pentru care sud-africanii, negri şi albi, s-au bucurat împreună în ziua marii victorii. E o poveste cu adevărat frumoasă - "inspiraţională", cum se zice acum. Nu e de mirare că obiecţiile cîtorva critici americani (precum Ella Taylor de la Village Voice), legate de felul în care o spune Clint Eastwood, i-au provocat pe unii dintre martorii la evenimente să scrie e-mail-uri furioase, în care confirmau că, în ziua aceea, sud-africanii chiar s-au bucurat laolaltă aşa cum descrie regizorul, chiar au simţit că sînt fraţi.

Ceea ce nu înseamnă că obiecţiile nu sînt îndreptăţite. Oricît de pozitiv-pilduitoare e povestea în sine, prezentarea ei de către Eastwood e nepermis de simplistă. În relatarea lui, e suficient ca Mandela (Morgan Freeman) să-l cheme la el pe căpitanul echipei (Matt Damon) şi să-i spună două vorbe înţelepte, pentru ca echipa, aflată într-o pasă proastă, să se pună pe picioare şi să cîştige Cupa. Aşa, ca prin farmec: nimic despre vreun antrenor, nimic despre vreo schimbare de tactică. Aici nu e vorba de acurateţe istorică, ci despre cum se face un film bun despre o competiţie sportivă - mai ales despre una reală, căreia i se ştie deznodămîntul. Spectatorului trebuie să i se dea o idee despre punctele tari şi slabe ale cîtorva jucători mai importanţi, despre ce încearcă ei (şi despre ce încearcă adversarii lor) să facă pe teren - altfel nu mai avem de-a face cu o dramă, ci cu o lălăială în care cei buni cîştigă pentru simplul motiv că Dumnezeu e cu ei, că aşa e drept.

Invictus va plăcea spectatorilor pentru care filmele bune sînt "alea cu mesaje" şi pentru care mesajele trebuie să iasă clar din gurile personajelor - "Reconcilierea trebuie să înceapă chiar de la noi... Iertarea eliberează sufletul...." - cîte o maximă la fiecare cinci minute. Scenaristul a construit un rol deosebit de ingrat pentru secretara lui Mandela: aceasta e acolo ca să nu înţeleagă nimic - ca să-i pună Preşedintelui întrebări naive, astfel încît acesta să mai zică o maximă, şi încă una, şi încă una. Preşedintelui însuşi i se pun în gură întrebări naive despre rugby ("Deci e important să batem Australia?") - întrebări a căror menire e să ne clarifice nouă, spectatorilor, eventualele nelămuriri cu privire la joc (şi, uneori, să mai creeze un pic de suspans), ceea ce oricum nu se întîmplă: cine nu ştie rugby nu va înţelege nimic din meciurile prezentate în film. Chiar şi ţinînd cont de faptul că reconcilierea unei naţiuni nu e deloc un proces uşor de dramatizat, cu greu se poate imagina un scenariu mai stîngaci decît acesta. Sau mai schematic-mecanic. E plin de exemple de reconcilieri la nivel micro, care toate tind să se desfăşoare în aceiaşi (aproximativ) trei paşi. De exemplu, bodiguarzii albi şi negri ai lui Mandela: la început ni se arată că nu se plac unii pe alţii; mai tîrziu ni se arată că au început să acţioneze ca o echipă, deşi tot se mai zgîndăresc; pentru ca spre final să-i vedem jucînd rugby împreună. Sau servitoarea negresă care lucrează pentru familia căpitanului: într-o primă fază e marcată clar distanţa dintre ea şi familie; urmează faza a doua, în care vedem că distanţa s-a mai redus (sensibilizat rasial, căpitanul vine acasă cu cadouri pentru toată lumea, inclusiv pentru ea); şi apoi faza a treia - ea şi stăpîna casei agitîndu-se împreună în tribună, două surori. Oare n-ar fi fost decent din partea lui Eastwood să introducă în film un dram de îndoială? Oare toate rănile s-au vindecat chiar aşa, peste noapte? Oare, a doua zi după victorie, toţi au continuat să simtă că sînt fraţi cu toţi?

Filmul se încheie cu imaginea unei mîini albe şi a unei mîini negre strîngînd împreună o cupă: Eastwood ori nu-şi dă seama cît de banală e retorica lui vizuală, ori (ca şi James Cameron în Avatar; sau ca Radu Mihăileanu în Le Concert) are o imensă încredere în puterea banalului, în priza lui la masse. El are însă şi o calitate (pe care cel puţin Mihăileanu n-o are): nu ţine morţiş să smulgă o reacţie - o lacrimă, un rîset, un "oau!" - chiar cu fiecare imagine. E un gentleman. Din păcate, aici pare nu atît unul înţelept, cît unul pompos-convenţional.