Tipul cu rucsacul - Up in the Air

Deşi retorica personajului său principal, Ryan Bingham (un tip al cărui job este să concedieze sute de oameni din diverse companii de pe tot teritoriul Americii), este axată, într-adevăr, pe minciuna prin care patronii încearcă să-şi calmeze salariaţii dezolaţi de şomajul iminent şi, mai ales, să-i împiedice să-i dea în judecată, ar fi complet nedrept ca un film precum Sus, în aer / Up in the Air să fie judecat strict în termenii acestei pledoarii. Pentru că scenariul scris de Jason Reitman şi Sheldon Turner nu e nici tembel, nici superficial. Filmul este mult mai mult decât o încurajare poleită made in Hollywood pentru toţi disponibilizaţii lumii. El vorbeşte cu stil, subtilitate şi, mai ales, cu o sincronizare perfectă la spiritul timpului, despre viaţa rece şi artificială din marile corporaţii ale lumii, despre singurătate şi despre iluzia vieţii trăite doar în plan virtual.

Filmul surprinde cu precizie dureroasă una dintre marile amăgiri ale lumii de azi - succesul tradus printr-o slujbă bine remunerată într-o corporaţie multinaţională. Cei condamnaţi să zumzăie un număr fix de ore pe coridoarele şi în birourile cu mochetă pe jos, pereţi de sticlă, lumini de neon şi jaluzele de aluminiu sunt privaţi, fie că sunt conştienţi sau nu, de farmecul, veselia, culorile şi aromele esenţiale ale vieţii. Procesul prin care oamenii au devenit sclavii mobilelor, laptop-urilor, fişelor de pontaj, deplasărilor de serviciu, regulamentelor şi procedurilor a început de ceva timp în societatea occidentală, iar acum e extrem de familiar şi la noi, pentru angajaţii marilor companii. Iar conştientizarea bruscă a acestei transformări a omului contemporan, a vidului pe care, asemenea lui Bingham, acesta îl poartă cu el, botezat sarcastic cu numele de succes profesional, recompense în mile de zbor sau reduceri la diverse servicii este componenta cea mai interesantă, profundă şi lucidă a filmului.

Astăzi suntem, aproape toţi, supuşii absoluţi ai cardurilor, reducerilor, spoturilor publicitare, ai telefoanelor de serviciu, ai facturilor, chitanţelor şi ratelor la bancă, ai leasing-urilor şi termenelor scadente. Unii îşi trăiesc chiar şi întâlnirile romantice ori cu gaşca de prieteni pe internet, convinşi că aşa e mai comod şi lipsit de complicaţii. Fericiţi cei ce se pot sustrage şi pot reveni la hobby-urile şi pasiunile din tinereţe, cei ce pot călători, cânta, visa, picta, sculpta, scrie poezii şi dansa, pare să spună chiar cinicul Bingham. Numai că pentru acest lucru e nevoie tocmai de acea materie primă fără de care nu se poate şi pe care o garantează tocmai slujba în asemenea locuri artificiale: banii. Încercaţi să fiţi fericiţi şi luminoşi, deşi noi tocmai v-am tăiat venitul, există viaţă şi după concediere, le spune de fapt Bingham, întinzându-le mapa cu opţiuni iluzorii, proaspeţilor şomeri, cărora le vine să se dea cu capul de birou de disperare. Unii plâng, alţii se înfurie, alţii se gândesc la sinucidere, alţii îşi trec în revistă eforturile de ani de zile şi devotamentul faţă de companie, neînţelegând unde au greşit. Există aici mici momente de spectacol discret, perfect gândite scenaristic, aşa încât să nu cadă în exagerare şi melodramă, există un fel strălucit al filmului de-a atinge lucruri grave fără să aibă pretenţia că le soluţionează, ci doar conştiinţa că sunt insolubile.

În fond, Up in the Air este un discurs deloc tezist despre dezorientare şi singurătate. Bingham se minte şi pe el, nu doar pe "victimele" pe care le face ca terminator birocratic. Ajuns nu acasă, ci la următorul zbor, pentru că aeroporturile şi camerele de hotel îi ţin loc de cămin, el trăieşte în rotunda şi lucioasa iluzie că a lichidat rucsacul cu balast reprezentat de eventuali prieteni, rude, soţie, copii, vecini, casă, maşină, haine de tot felul, fotografii şi obiecte personale. Aceasta e teoria perpetuă pe care o ţine la seminariile la care vorbeşte dezinvolt despre necesitatea dinamitării psihologice a acestui rucsac inutil. Numai că, la un moment dat, iluzia face poc, iar Bingham, confruntat cu fericirea casnică, aparent tâmpiţică, dar foarte concretă, a surorii lui, realizează că nu are nimic, absolut nimic al lui, iar existenţa lui e în aer sau, cum spun românii, în pom.

Perfect jucat (Clooney, Vera Farmiga şi Anna Kendrick sunt absolut ireproşabili), scris cu reală clasă (dialogurile dintre Clooney şi Farmiga amintesc, într-o oarecare măsură, de filmele lui Frank Capra sau de conversaţia superbă şi răscolitor de erotică purtată de Cary Grant şi Eva Marie Saint la masă, în vagonul-compartiment din North by Northwest), Up in the Air este un amar şi sensibil barometru al lumii de azi, conceput cu multă tristeţe şi mult umor. Şi poate un avertisment care aminteşte de personajele lui Kurt Vonnegut din Pianul mecanic, în luptă inegală şi hazardată cu tehnologiile şi maşinile, dar şi de o excelentă şi sugestivă comparaţie pe care poetul Mircea Dinescu o făcea, într-o emisiune televizată, vorbind despre tinerii de azi, care îşi risipesc tinereţile prin birourile unor corporaţii în loc să vadă frumuseţea lumii, cu funcţionarii deja prizonieri în cutiuţe dispuse pe verticală din genialul şi vizionarul Metropolis, al lui Fritz Lang (realizat în 1927).

Poate că Up in the Air este un îndemn amar şi în acelaşi timp optimist care ar putea suna astfel: Fugiţi, oameni buni, din faţa computerelor şi din birourile claustrante, respiraţi adânc şi, dacă se poate, trăiţi cu adevărat!


Up in the Air, SUA, 2009.
Regia: Jason Reitman.
Cu: George Clooney, Vera Farmiga, Anna Kendrick, Jason Bateman, Chris Lowell.