Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Visul unei nopţi de vară

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul şi teatralitatea lui - Visul unei nopţi de vară


Miruna Runcan

martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pus în scenă al naţionalul clujean de către Sorin Militaru, Visul... e chiar ce scrie pe afiş, adică piesa (una dintre cele mai iubite, una dintre cele mai misterioase) lui William Shakespeare şi nimic altceva. Mi se pare important să încep cu o frază atît de banală, fiindcă, în cazul dat, ea semnalează o calitate, nu un defect. Regizorul se retrage cu eleganţă din faţa afirmaţiilor "vizionare" cu privire la text, şi îl pune în valoare, aşa misterios cum e el, lucrînd însă cu destulă minuţie pentru punerea în valoare, prin teatralitate expresivă, a celor cîteva semnificaţii de adîncime pe care textul le conţine în el însuşi, şi nefăcînd economie de forţă hermeneutică, nici de imaginaţie.


Vederea şi auzul

Are, în această întreprindere complicată (e totdeauna mai complicat să fii simplu decît baroc), ajutoare de nădejde, mai întîi de toate la nivelul construcţiei spaţiale şi sonore. Conceput pentru sala mare, spectacolul exhibă curajos scena amplă, aproape goală. Cristian Rusu optează pentru un fundal discret, aplicat direct pe peretele din adîncime, care reproduce aproape alb-negru fragmente din Primăvara lui Botticeli, în faţa cărora, simetric, sunt plasate schele uşoare de aluminiu, de parcă pictura s-ar cere spălată. Singurul element care mai populează acest amplu cub gol e o "scenă în scenă", cu doar două trepte nu prea înalte, în centrul spaţiului. Doar că această scenă de gradul doi se dovedeşte o sofisticată instalaţie de iluminare şi fum, aruncînd de jos în sus jeturile cilindrice ale unor trunchiuri fantomatice de codru. Cu excepţia unei mese lungi, din avanscenă, menită să deschidă primul moment, cel la "procesului" Hermiei, nu se folosesc alte elemente de decor, toată desfăşurarea acţiunii stînd pe umerii actorilor şi rafinatei construcţii de lumini. În schimb, costumele sunt o combinaţie între actualizare simplificată şi simbolism neostentativ, unicele voit vizibile fiind cele ale cuplului Oberon-Titania.

Muzica lui Vlaicu Golcea vine să umple în vibrato acest spaţiu atît de generos descojit, şi o face cu mare măiestrie, parte comentînd emoţional din off, parte utilizind live vocea şi tehnica interpretativă (de zile mari, ai jura că eşti la operă!) a uneia dintre zîne, actriţa Romina Merei (ascultă două piese din coloana sonoră aici). Combinaţie de muzică electronică, jazz şi picături de sound oriental, muzica merită ascultată de sine stătător, cu toate că niciodată nu acoperă funcţiile sale directe în raport cu actul teatral.


Visul şi gîndurile dinăuntru

Cum mai toată lumea ştie, ţesătura complicată de relaţii a falsei feerii e bazată pe cupluri aflate în plină criză erotică, cum bine îi şade unei sărbători de Sînziene. Sunt, în total, patru cupluri care se fac şi se desfac în perspectiva nunţii. Lor li se opun, cantitativ şi calitativ, doar două personaje răzleţe, Egeu (ca autoritate lumească-paternă) şi Puck (ca reprezentant al autorităţii duhurilor nevăzute). Şi, în plus, consistentul grup de meşteşugari-actori, caricatură a teatralităţii neputincioase în raport cu forţa (vitală a) visului.

Primul punct marcat cu hotărîre de Sorin Militaru e, din start, antepunerea contextuală, ca intro, a grupului de meşteşugari, care iau în posesie scena, spălînd conştiincios pereţii latrali ai frescei din fundal. O propunere de lectură hic et nunc, menită să inducă o complicitate necesară a spectatorului cu ceea ce urmează a fi văzut; dar şi subliniind modestia (teatralizată, fireşte) a încercării de interpretare, una dintre multiplele posibile.

Vocea aproape tragică a Rominei Merei introduce curtea Atenei şi, cu ea, cel de-al doilea punct tare al viziunii. E vorba despre relaţia deschis conflictuală din scena întîi, dintre Hippolita (Patricia Boaru, înaltă, mereu ironică, făţiş ostilă subordonării sale cu de-a sila, simultan bărbătoasă, dar şi şerpuitor-senzuală, provocatoare, atunci cînd vrea ceva) şi Theseu (Emanuel Petran, mititel, nevrotic, brutal şi infatuat). Deschiderea asta anunţă tema de adîncime a piesei şi a spectacolului, cea a "ruperii premaritale a spinării" femeilor din seria de cupluri. Fiindcă - nu-i aşa? - dincolo de cîntecelele şi dansurile de zîne şi elfi, textul shakespearian despre asta are a ne vorbi (mai săltăreţ decît în Îmblînzirea scorpiei, mai echivoc decît în Mult zgomot, mai depolitizat decît în Măsură pentru măsură şi totuşi...)

A treia izbîndă asupra regulii de lectură se deschide tot în scena respectivă, în momentul "depunerii jalbei" de cître Egeu. Printr-un artificiu simplu, regizorul intevine în textul canonic: Theseu ordonă ca, pe toată perioada sărbătorii maritale, să se vorbească în versuri, ceea ce-i pune în mare încurcătură pe cetăţenii chemaţia la judecată (Egeu şi triunghiul amoros Hermia, Lysander Demetrius).

Şi cuplul Odin (Ionuţ Caras) Titania (Miriam Cuibus) e o reuşită limpede paginată: cei doi apar din trape, ca-ntr-un spectacol cu Giselle, în atmosfera vălurită a trunchiurilor de fum şi lumină, însă cearta lor furibundă e condusă cu graţie şi, totodată, cu o picătură de grotesc, pentru a se pune în valoare ieşirea lumii naturale din ţîţîni, despre care vorbeşte textul. Sunt voit foarte coloraţi (el în haină de blană roşcată, ea în dominante de negru-albastru-argintiu), dar şi îmbătrîniţi şi teatrali cu intenţie, ca şi cînd încrucişările lor de spade din cuvinte ar veni de undeva, de dincolo de timp. E interesant cum se simte, în cazul lor, plăcerea de a compune actoriceşte împreună, pe muchea subţire dintre lirism şi sarcasm, atît în scenele comune cît şi în cele separate; în care, desigur, partitura scenică e mult mai amplă pentru Miriam Cuibus, mai ales în delirul sexual în care îl are ca partener pe Ovidiu Crişan (Fundulea), de un comic popular, savuros, asumat cu mult curaj.

De altminteri, întregul spectacol musteşte de senzualitate, aşa cum îi şade bine unei adevărate "nopţi de vară", în spiritul ei genuin, dar reuşeşte performanţa de a nu cădea niciodată în umor grosier.

În fine, ca totdeauna, o nouă înscenare trebuie să rezolve în mod personal căderea în abis, în cazul de faţă marea temă a meşteşugarilor-actori. Sorin Militaru lărgeşte grupul din text cu încă un cuplu de "calfe" (Radu Lărgeanu şi Miron Maxim, admirabil funcţionînd pe post de aspiranţi-comentatori) şi mizează copios pe atmosfera de "exerciţiu improvizatoric", cu mici momente de solo pentru fiecare dintre membrii echipei. E evidentă bucuria actorilor de a se juca, calculîndu-şi matematic dar cu naturaleţe atît personajul particular cît şi fiecare intervenţie în raport cu ceilalţi. Regizorul mizează, ca temă de ansamblu pentru toţi, pe "căderea în rol" şi pe treptata vrăjire (colectivă şi individuală) pe care şansa ieşirii pe scenă o exercită faţă de ei. Din acest punct de vedere, nu atît organizarea minuţioasă a gagurilor din repetiţii şi din aiuritorul spectacol cu Pzramus şi Thisbe e, probabil, cea mai mare reuşită (cu toate că poantele sunt copioase, iar sala reacţionează pe măsură), cît mai ales tema de dedesubt, cea a fascinaţiei îndrăgostite faţă de teatralitate, faţă de (postmoderna) încurcătură de maţe a citărilor din opera shakespeariană, într-un delir al supraexpunerii înfometate. Înainte de a fi diletanţii actori, de un nemăsurat ridicol, meşteşugarii lui Militaru sunt, în fond, nişte spectatori înfocaţi, cărora fragmentele de monoloage, revărsate ca memorie involuntară (de la Richard III la Macbeth, de la Hamlet la Romeo şi Julieta) le-au luat minţile...

Gutuie e sangvin şi mereu în bătălie ratată pentru putere (Sorin Misirianţu), Fundulea (Ovidiu Crişan) de rebarbativ cu incontinenţă, ca o furie lacomă de aplauze, Flaut (Adrian Cucu) intra în postura de fetiţă răzgîiată se prăbuşeşte în ea pînă la totala ambiguitate, Dragoş Pop (Botişor) e scoţos ca un par şi moale ca o statuie de gumă, mereu flămînd să prindă un primplan în postura de "zid". Cătălin Herlo (Subţirelu) compune un diletant morocănos, invidios, mereu nemulţumit că nu prinde un rol mai la vedere, iar Ruslan Bârlea (Blându) conturează aproape fără vorbe, cu admirabila lui capacitate mimică şi de corporalitate, un soi de clown trist, hiperemotiv, obiectul batjocurii generale, dar şi cireaşa de pe tortul echipei.


Cusăturile...

Sunt, însă, în montarea clujeană şi lucruri parcă neterminate, confuze ori uitate pe drum. De exemplu, sugestia din fundal - cu fresca fragmentată din Botticelli - nu e decît prea puţin explorată, rămînînd aproape exclusiv un punct de start al instalării în convenţie. La fel şi schelele din faţa ei pare că sunt insuficient utilizate (deci mai mult stau decît lucrează teatral).

Mai neplăcut e, însă, că celor două cupluri de tineri (Hermia şi Lysander, Helena şi Demetrius) regizorul nu pare a le fi găsit nici temele subterane de motivaţie, nici suficiente date particulare, la nivel caracterologic, lucru care dezechilibrează în bună măsură raportul dintre scenele lor şi celelalte paliere ale naraţiunii dramatice. E paradoxal, fiindcă avem de-a face cu actori exersaţi şi talentaţi, care sunt, pe alocuri, parcă lăsaţi să circule în cruciş şi curmeziş prin spaţiul scenic, fără o sarcină precisă la nivelul semnificaţiilor.

În toate înscenările, misterul copilului indian e un punct cheie, care se cere rezolvat regizoral cu precizie (lucru care rar se întîmplă, s-o recunoaştem). Aici, copilul e în prosceniu, în poziţie de mic Budha, însă scurtul pasaj explicativ al Titaniei, cu privire la "prietenia amoroasă" dintre mama copilului şi regina zînelor e redus la minium, extirpînu-se astfel fina sugestie homosexuală. N-ar fi mare lucru, însă disputa pentru copil nu capătă, astfel, nici o greutate, iar recuperarea lui de către Oberon e uitată pe drum.

În fine, ideea - simpatică şi originală - a unui Puck cerşetor, îmbătrînit în rele şi, în plus, în travesti, nu e condusă suficient de ferm şi nici motivată suficient de profund. Trecerea de la postura de homless cu aer de Mutter Courage la cea de dirijor al forţelor invizibile rămîne neexprimată şi, ca atare, ineplicabilă. Spun asta cu tristeţe, fiindcă rolul înseamnă şi revenirea pe scenă a unei mari actriţe, Viorica Mischilea, ale cărei calităţi sunt însă nevăzute.

În ansamblul său, însă, Visul unei nopţi de vară de la Naţionalul clujean e un spectacol coerent şi reconfortant, plăcut privirii şi, în bună măsură, debordînd de inteligenţă şi fantezie.


Teatrul Naţional "Lucian Blaga" Cluj
Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare
Regia: Sorin Militaru;
Scenografia: Cristian Rusu; Muzica: Vlaicu Golcea;
Distribuţia: Ramona Dumitrean (Hermia), Silvius Iorga (Lysander), Angelica Nicoară (Helena), Cristian Rigman (Demetrius), Petre Băcioiu (Egeu), Ovidiu Crişan (Fundulea), Sorin Misirianţu (Gutuie), Dragoş Pop (Botişor), Adrian Cucu (Flaut), Ruslan Bârlea (Blându), Cătălin Herlo (Subţirelu), Radu Lărgeanu, Miron Maxim (două calfe), Emanuel Petran (Theseu), Patricia Boaru (Hippolyta), Ionuţ Caras (Oberon), Miriam Cuibus (Titania), Viorica Mischilea (Puck), Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Romina Merei (zânele), Vlad Corb (copilul indian)



 Toate articolele despre Visul unei nopţi de vară


1 comentariu

  • O minunata experienta teatrala
    Cristina, 12.03.2010, 21:31

    Merita din plin si din toate punctele de vedere vazuta. Muzica e divina si jocul tuturor e un adevarat deliciu. Ca recomandare ar fi de bun augur sa vedem si alti actori in roluri principale pentru ca trupa Nationalului Clujean e minunata in ansamblul ei. Fiecare merita sansa unui rol principal. Ar putea aparea surprize (placute, cu siguranta).

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Miruna Runcan


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer