Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Oscar şi Tanti Roz

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oscar şi dreapta potrivire a numelui - Oscar şi Tanti Roz


Gina Şerbănescu

martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
După citirea textului Oscar şi Tanti Roz, m-am întrebat: de ce Oscar? De ce acest nume şi nu altul... De ce Oscar şi nu... Philippe? De ce Oscar şi nu... Etienne, sau orice alt nume? Evident, nu trebuie să existe o legătură de sens chiar între tot şi toate, trebuie lăsat un mic spaţiu de acţiune şi hazardului... Dar îmi era greu să cred totuşi că numele Oscar a fost o întâmplare. Întrebarea a rămas în aer, nu am mai căutat răspunsul. Ea a revenit după premiera spectacolului Oscar şi Tanti Roz de la Teatrul Bulandra (dramatizarea şi regia Chris Simion).

De data aceasta trebuia dat un răspuns. Prin urmare, caut semnificaţia numelui Oscar şi aflu că el provine din limba norvegiană veche (cea vorbită de vikingi) şi că înseamnă "lancea lui Dumnezeu", iar în unele accepţiuni poate fi tradus şi "luptător al Domnului"...

Deformată fiind de unele teorii care mă ajută să introduc sens în lucruri pe care nu le pot lăsa cu eticheta întâmplării, mi-am amintit o concepţie care afirmă că în întreaga realitate există o "dreaptă potrivire a numelor", că Dumnezeu este cel care deţine esenţa lucrurilor, iar numele folosite de oameni sunt de fapt, aproximări, participări, imitaţii ale acestei esenţe pe care numai divinitatea o poate cunoaşte la modul absolut (Această teorie este una dintre primele scrieri importante de filosofia limbajului, îi aparţine lui Platon şi este expusă în dialogul Cratylos, al cărui subtitlu este chiar "Despre dreapta potrivire a numelor"). Trebuie văzut dacă în textul lui Schmitt şi în punerea în scenă de la Teatrul Bulandra este păstrată o participare fidelă la esenţa a ceea ce numele Oscar înseamnă... Şi pentru că numele lui este firul în labirint, să începem chiar cu Oscar...

Oscar şi lecţia de actorie

Rolul lui Oscar (un băieţel de 10 ani bolnav de cancer, care mai are doar douăsprezece zile de trăit) este interpretat de Marius Manole. Fiind un rol care presupune multă sensibilitate, un rol cu anumite nuanţe ale inocenţei şi concomitent ale unui tip de forţă dat de o accentuată capacitate de introspecţie, s-ar putea spune, la prima vedere, că i se potriveşte mănuşă lui Marius Manole şi că o astfel de distribuire este neproblematică. De fapt, Oscar este un rol despre care nu se poate spune că se potriveşte cuiva. El trebuie construit cu anumite mijloace care să îi conducă pe spectatori la esenţa lui Oscar. Dificultatea interpretării acestui rol constă mai ales în faptul că nici măcar nu este vorba de asumarea identităţii unui băieţel de 10 ani care trebuie să înfrunte moartea.

Interpretarea lui Oscar presupune trasarea permanentă a unui drum către Dumnezeu care este, de fapt, un drum spre sine. Marius Manole reuşeşte să ne transmită încă de la începutul spectacolului faptul că, în această ipostază scenică are realmente 10 ani. Observându-i cu atenţie mijloacele prin care creează rolul e chiar foarte greu de crezut că nu este un copil de 10 ani. De la modul în care îşi construieşte mersul, până la felul în care ţine în braţe blocul de desen, de la inflexiunea vocii atunci când îi pune întrebări lui Tanti Roz, până la relaţia cu ursuleţul Bernard, Marius Manole elaborează anumite piese într-un sistem care ne înfăţişează un Oscar de 10 ani. Important este că ele nu sunt numai expresii ale unei tehnici actoriceşti, ci rezultatul unei puternice interiorizări. Dar cel mai dificil lucru în crearea acestui rol nu este interpretarea unui băieţel de 10 ani, ci faptul că personajul devine, pe parcursul spectacolului (ca de altfel şi în textul lui Schmitt) o fiinţă care nu mai are nicio legătură cu durata temporală efectivă.

La sfatul lui Tanti Roz, asistenta care îl îngrijeşte, Oscar îi scrie zilnic lui Dumnezeu. Tot Tanti Roz este cea care îl învaţă că, în acea perioadă a anului, în acel final de decembrie pe care Oscar îl mai are de trăit, o zi poate fi, de fapt, sinonimă cu 10 ani de viaţă.

Ceea ce în interpretarea lui Marius Manole este cel mai relevant pentru sensul rolului este tocmai faptul că găseşte mijloacele de expresie prin care asumarea celor 10 ani într-o zi încetează să fie o doar o metaforă. Prin alternanţa dintre inocenţa personajului şi maturitatea celui care ajunge să transforme moartea într-o cale de valorizare a vieţii se creează astfel un personaj care nu trebuie privit prin prisma unei vârste concrete. Prin urmare, unghiul cel mai bun din care privit acest personaj nu este cel al performanţei actoriceşti prin care un actor reuşeşte să impună imaginea unui băieţel de 10 ani. Unghiul adecvat din care personajul Oscar creat de Marius Manole se vede cel mai bine este, poate, acela al sintezei dintre inocenţă şi maturitate, care face din Oscar un mesaj în sine despre sensul vieţii. Pe un fond asumat al inocenţei, Marius Manole aşează tot ceea ce presupune maturitatea reală: confruntarea cu cea mai gravă situaţie-limită, relaţionarea cu cei din jur, înţelegerea responsabilităţilor care se succed odată cu vârstele pe care Oscar le străbate. Aceasta este poate, cea mai importantă lecţie de actorie pe care ne-o oferă Marius Manole prin interpretarea lui Oscar: dincolo de tehnica prin care este compus un rol dificil, importantă este conştientizarea mesajului şi adevărului pe care personajul trebuie să le transmită.


Lumea lui Oscar

În spectacolul de la Teatrul Bulandra, lumea lui Oscar devine concretă, vizibilă, prin decorul creat de Adina Mastalier. El pare conceput ca o extensie a lumii lăuntrice a personajelor, o expresie a copilăriei. Aparenţa fragilă a decorului poate sugera însă limita, pericolul, apropierea finalului. Căderea decorului la sfârşitul spectacolului este parcă expresia acumulării unor temeri că această lume e pe cale să dispară, că se apropie momentul ultimei scrisori către Dumnezeu.

Esenţa lumii lui Oscar este conturată fidel mesajului lui Eric-Emmanuel Schmitt prin dramatizarea realizată de Chris Simion. Diferenţa dintre textul lui Schmitt şi dramatizare constă în faptul că sunt alese pentru punerea în scenă acele pasaje din text menite să păstreze o alternanţă permanentă între tragism şi umor, între inocenţă şi greutatea mesajului de fond, între bucuria de a trăi şi responsabilitatea valorizării morţii.

Un aspect important legat tot de dramatizarea realizată de Chris Simion este alegerea personajelor. Spectacolul de la Teatrul Bulandra are 4 personaje care apar în scenă: Oscar (Marius Manole), Tanti Roz (Oana Pellea), Peggy Blue (Antoaneta Cojocaru) şi Bacon (Cristina Casian). Celelalte personaje sunt lăsate în afara lumii trasate prin decor, dar absenţa lor este menită să potenţeze prezenţa personajelor din scenă. Chiar dacă nu îi vedem, îi simţim pe părinţii lui Oscar, ştim că doctorul Dusseldorf este acolo, putem intui cam pe unde se ascunde Sandrine, micuţa cu chip de chinezoaică ce se sărută cu toţi pacienţii. Toate acestea sunt prezenţe care nu se văd, dar care accentuează importanţa personajelor care populează lumea vizibilă a lui Oscar.

Revenind la abordarea rolurilor, trebuie punctat modul în care sunt interpretate personaje precum Peggy Blue sau Bacon. Antoaneta Cojocaru şi Cristina Casian sunt, la nivel de imagine, apariţii fidele pentru ceea ce înseamnă personajele pe care le interpretează. În cazul lor, trebuie păstrată doar linia copilăriei. Bacon şi Peggy Blue au durata temporală determinată. Compoziţia tocmai aici intervine. Cele două actriţe chiar trebuie să rămână imagini de copii de la început până la final, pentru că, spre deosebire de Oscar, deşi Bacon şi Peggy Blue nu se confruntă cu limita morţii, ci a durerii, respectiv a unei boli care ajunge să fie depăşită, trebuie să rămână în timpul lor, în vârsta copilăriei.

Cele două personaje sunt elemente importante în lumea lui Oscar pentru că prin accentuarea duratei în care trăiesc devine mai clar modul în are Oscar realizează ieşirea din timp.

Un jurnal şi nişte scrisori

Poate ar fi trebuit să încep textul de faţă altfel de cum am făcut-o. Ar fi trebuit poate să spun "Aceasta nu e o cronică"... M-am răzgândit, pentru că ar fi fost cu siguranţă făcute conexiuni între această propoziţie şi "Ceci n'est pas une pipe" a lui Magritte şi m-aş fi faultat singură printr-o teorie despre limita limbajului.

Totuşi, aceasta chiar nu este o cronică... Tocmai de aceea îmi voi permite să nu mă gândesc la vreun canon de analiză şi să mă opresc asupra interpretării Oanei Pellea dintr-un unghi care, poate, încalcă reguli de aur ale criticii de teatru.

Ceea ce mi se pare cel mai important în modul în care Oana Pellea o creează pe Tanti Roz este o anumită colecţie de nuanţe care se întrepătrund cu structura de fond a asistentei care îl conduce pe Oscar pe drumul spre Dumnezeu, învăţându-l că Dumnezeu poate fi creat în propriul suflet. Scrisorile lui Oscar către Dumnezeu devin astfel piesele unui puzzle lăuntric care ajung să îl configureze pe Dumnezeul din sufletul lui Oscar. Dincolo de construcţia generală a personajului, cele mai relevante aspecte ale interpretării Oanei Pellea sunt date de expresii şi acţiuni care vin de dincolo de text, care transpar, de fapt, din configuraţia lăuntrică a actriţei. Când îl gâdilă pe Oscar, când îi spune "Ce gene lungi ai...", când rosteşte cu o anumită inflexiune "Băiatul meu...", Oana Pellea trasează de fapt portretul real al lui Tanti Roz. Acest portret se construieşte şi prin comunicarea pe care Oana Pellea o are în scenă cu Marius Manole, iar această comunicare este vizibilă tocmai în nuanţele anumitor replici, în gesturi de filigran, care compun de fapt osatura relaţiei dintre Oscar şi Tanti Roz.

Spuneam că aceasta nu este o cronică şi tocmai de aceea îmi voi permite să accentuez iar importanţa lumii proprii a unui actor pentru modul în care alege să existe în scenă.... Ultimul gând pe care Oscar îl rosteşte în spectacol este, de fapt esenţa mesajului său: "Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară". Aceste cuvinte ale lui Eric-Emmanuel Schmitt m-au dus cu gândul spre ceva ce am citit într-o carte: Un om care se gândeşte la moarte în fiecare zi nu poate fi decât FERICIT! Doar aşa înţelegi şi te bucuri cât de cât de clipa şi de privilegiul de a fi în viaţă. Scrie şi pe pereţii mănăstirii Tismana. Sunt cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: "Dacă am trăi în fiecare zi ca şi cum am muri azi, altfel ne-am bucura". Cele două gânduri sunt, în esenţă acelaşi lucru... A descoperi lumea perpetuu pentru prima oară şi a trăi fiece zi ca şi cum ar fi ultima.

În ce carte am citit al doilea gând? În Jurnalul Oanei Pellea... Restul e tăcere.

Ar trebui să vedem dacă dreapta potrivire a numelui e reală. Dacă sensul lui Oscar creat de Schmitt şi interpretat de Marius Manole păstrează semnificaţia originară... Ar trebui... dar... mai e nevoie, oare?




 Toate articolele despre Oscar şi Tanti Roz


7 comentarii

  • O cronica serioasa
    Constantin, 16.03.2010, 13:01

    Desi autoarea sustine ca nu a scris o cronica si ca NU are astfel de pretentii, textul de mai sus este chiar o cronica si una serioasa. Schmitt este fabulos! Iti trebuie curaj si nebunie sa pui pe scena un astfel de text. Este una dintre cele mai simple si complexe lecturi. Aproape ca e ridicol sa vorbesti de Schmitt astfel. Felicitari pentru gandul de a transforma aceasta revelatie literara, intr-un spectacol. Cu atat mai mult cu cat repertoriul teatrelor se reduce la titluri care nu iti provoaca niciun fel de interes.

  • despre spectacolul "oscar si tanti rose"
    maria, 16.03.2010, 23:37

    Stimata doamna Serbanescu, mi-a facut multa placere sa citesc analiza dumneavoastra atat de profunda asupra cartii "Oscar et la dame rose", cu atat mai mult cu cat si eu ma numar printre admiratoarele lui E. Schmitt (asta dupa ce am citit- mai intai- "L'Evangile selon Pilate"),si am inteles perfect punctul dumneavoastra de vedere. Pe de alta parte, cred ca aveti dreptate cand afirmati ca ceea ce ati scris nu vreti a fi o cronica dramatica, desi nuantele pe care le relevati actorilor sunt extrem de pertinente si rafinate, fiindu-le chiar de un real folos daca vor dori sa tina cont de ele. Dar presupun ca nu v-ati detasat suficient de farmecul cartii, pentru a incerca si o cronica din punct de vedere strict teatral,intelectualitate, sensibilitatea si buna dumneavoastra credinta fiind o chezasie pentru cititori- actori si spectatori- de a crede in sinceritatea aprecierile dumneavoastra. Doresc sa scrieti, intr-o buna zi, si aceasta cronica!

  • Felicitari!
    maria2, 17.03.2010, 06:22

    Foarte frumoasa si corecta cronica teatrala si imi permit sa afirm...umana! Mai rar! Felicitari stimata Doamna Serbanescu.Tot respectul.Am avut si eu bucuria sa vad spectacolul si sint total de acord cu dvs. Toate cele bune si frumoase!

  • exceptional spectacol
    sorin pop, 19.03.2010, 23:25

    Exceptional spectacol. Pentru toti din echipa e un nou inceput. Este botezul lui Schmitt. Un text ca acesta iti marcheaza cariera.Bravo!

  • asa nu
    spectator, 22.03.2010, 00:23

    Schmitt este fabulos! De aceea Chris Simion nu ar trebui sa il atinga. Performantele actoricesti sunt spectaculoase dar in rest totul pare un film american prost adus pe scena teatrului Bulandra. Pacat!

  • asa nu...de ce?
    Gabi, 25.03.2010, 13:45

    Raspunsul e unul: invidie. E un spectacol fabulos si curajul lui Chris Simion de a monta aceasta carte e pe masura. Daca a fost un text ales de ea, vreau sa o felicit. Daca l-a ales altcineva si i l-a sugerat, vreau sa felicit persoana care a facut-o. Un spectacol ca "Oscar si Tanti Roz" nu se poate naste decat din suflete mari. Aveti ce sa invidiati caci mici suntem multi.

  • furtuna unei reusite
    oana georgescu, 25.03.2010, 15:05

    Mi-am spus punctul de vedere in cronica pe care am scris-o. Nu detaliez aici. Observ doar ca atunci cand un spectacol iese si e de departe greu de demontat, faci tot ce e posibil sa gasesti nod in papura. Cu atat mai mult cu cat faci parte din breasla. Iti este greu sa te bucuri pentru implinirea altuia. Fie ca tu nu ai putea sa atingi astfel de performanta, fie pentru ca nu ai avut sansa sa ai parte de un astfel de succes. Sunteti in plin paradox. "performantele actoricesti sunt spectaculoase" daca regizorul isi alege actori care sa faca performanta, daca le propune un text pe care sa faca performanta, daca le creeaza situatii, daca exista idei etc. Am vazut piesa "Oscar si Tanti Roz". Comparatia cu filmele americane proaste nu are legatura cu ce am vazut. Mergeti sa vedeti spectacolul de la Bulandra, nu cel din inchipuirea dumneavoastra. Vizionare placuta.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Gina Şerbănescu


Alte articole

 Doamna Oana Pellea şi Marius Manole s-au întâlnit cu cel mai sincer public al lor: copiii - Oscar şi Tanti Roz, Judy Florescu, alături de Oana Pellea, Marius Manole
 Denia Joii Mari şi Crăciunul piesei - Oscar şi Tanti Roz, Iuliana Iustina Stănculescu
 Galerie foto - Oscar şi Tanti Roz, Chris Simion
 Cum să trăieşti fiecare zi de parcă ar fi ultima - Oscar şi Tanti Roz, Rozana Mihalache


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer