Extrem de rar în centrul atenţiei ori personaj în sine, grădina joacă rolul, în cinema, de fundal sau de mediu de plasare a acţiunii, ca oricare altul.
O concluzie cinefilică fugară, nu neapărat fundamentată pe studii, e aceea că cel mai adesea, grădina sau parcul sunt prezente în filmele de epocă – ecranizări sau nu. Într-adevăr, în Europa sau Asia, în America de Nord sau cea de Sud, grădina şi parcul sunt nelipsite din literatura secolelor trecute, de aceea e foarte firesc ca multe scene ale ecranizărilor să fie turnate în grădina privată sau publică, ceea ce le dă farmec şi un spor de credibilitate. Asta cu atât mai mult, cu cât grădini celebre din Paris, Londra ori New York păstrează destul de multe caracteristici ale secolelor din urmă. Un bun exemplu sunt ecranizările lui James Ivory după Henry James – The Europeans, The Bostonians şi The Golden Bowl; sau The Secret Garden, de Agnieszka Holland, după Frances Hodgson Burnett, ori Washington Square, tot de Agnieszka Holland, după Henry James.
În cinematograful hollywoodian, cel mai prezent e, probabil, Central Park din New York, alături, desigur, de nelipstitele peluze din faţa casei; în filmele franceze parcurile Luxembourg, Tuilleries ori chiar Bois de Boulogne, ca în filmul lui Robert Bresson Les Dames du Bois de Boulogne. Nici grădinile regale ale Versailles-ului nu sunt ocolite, bunăoară într-un film de un umor negru adorabil – Ridicule, de Patrice Leconte.
Grădina privată e şi ea prezentă foarte des, de la obsesia pentru grădinărit a băbuţei ce fuge după premiul local pentru cea mai frumoasă grădină, ridiculizată în Inch' Allah dimanche, de Yamina Benguigui, până la privirea absent-indiferentă de decor abia observabil din majoritatea filmelor a căror acţiune se desfăşoară în zilele noastre.
O obsesie pentru grădină greu de egalat, şi-n plus tratată cu atât mai multă eficienţă, cu cât grădina nu e decât platoul de filmare, nu obiect de studiu în sine, vine de la cine altul decât Peter Greenaway arhitectul-cineastul-desenatorul-estetul inegalabil, în The Draughtsman's Contract. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară în grădină – acesta e locul propice pentru amoruri şi trădare; pentru lupte şi ascunzişuri; pentru desenat, dar şi pentru relaxare. E spaţiul ideal deghizării – urmăritul ia forma unei statui pentru a scăpa de pericol. Şi spaţiul ideal prin romantismul lui, pentru consumarea amorurilor.
O altă grădină celebră în cinema e cea publică (parc) din Blow-up, al lui Michelangelo Antonioni. Aici parcul a fost locul crimei, dar tot parcul e scena în care se desfăşoară investigarea şi-n care, cu ajutorul fotografiei, adevărul iese la iveală. E mica iluzie de evadare din spaţiul concentraţionar care e oraşul în viziunea lui Antonioni.
Oricum ar fi însă, oricât de ignorată şi rareori în centrul atenţiei, grădina şi parcul sunt locaţii la fel de indispensabile în cinema ca tot ce e peisaj antropologic – oraş, sat, arhitectură în general, urma pe care omul o lasă acolo pe unde trece. O urmă de data asta investită cu valoare estetică şi producătoare de plăcere şi confort.